A ales viața.

Cristina, martie 2013, foto Andrei Cojan (care știe să vadă lumina din oameni)

Acum vreun an, în curând se va face, Cristina, care îl reprezenta pe Traian în Consiliului Director al Coaliției, ne-a spus că ea se retrage – urma să aibă ceva mult mai important de făcut.

De-atunci știm despre ea doar ce minunat este în parcul IOR, când se plimbă sau aleargă cu copilul, ce bine funcționează comunitățile de mămici și, indirect, de la cei care l-au văzut direct, că probabil au, ea și soțul ei, cel mai fericit copil din lume – întruparea bucuriei pure. Și, recunosc, aș fi putut fi invidioasă.

Pentru că acum doi ani acestea toate erau doar în plan, am scris, pentru organizații, un proiect comun pe care strădui să îl coordonez. Îmi lipsește prezența ei, dar îmi imaginez că e o iluzie – un proiect pocu este un proiect oricum greu de coordonat, mai ales când finanțatorii modifică semnificativ contextul de implementare prin ajustarea unor condiții ale apelului inițial. Din fericire, sau nu, proiectul va dura mai mult decât pauza ei binejustificată, așa că prilej de interacțiuni vom mai avea.

Am admirat-o pentru claritatea cu care a spus “stop”, oprindu-se pentru a celebra timpul acesta rar și scurt în economia generală a vieții – timpul maternității. Știți deja că am în jurul meu alegeri și modele diferite. Și mă bucur să le sprijin pe toate, așa diferite cum sunt, pentru că nimic nu mi se pare mai valoros pentru un om, în vremurile acestea de pace și căutări, să își recunoască nevoile.

O admir pentru cât de clară este în raport cu cei de la CROS/UA – o retragere gestionată blând și ferm în același timp. De fapt cred că asta transmite Cristina de la primele interacțiuni: o formă de blândețe și acceptare a autonomiei celorlalți, dublată de o claritate în formularea limitelor, în respectarea lor. Nu știu dacă a fost sau a devenit așa, dar pare să fie adultul perfect descris de “the circle of security”: mare, puternic și blând – refugiul ideal pentru încărcarea emoțională și primirea forței de explorare pentru fiul ei.

În perioada care a precedat plecarea ei din Consiliul Director, a pus timp și pasiune pentru ca atenția pe care asupra modului în care ne trăiam valorile să fie reală, profundă și consistentă. Pot închide ochii și rememora scena din mai, anul trecut: eram în Dacia 99, în sala numită, cum altfel?, “valori” – era soare afară și eram buni unii cu alții, cu atenție la spațiul construit împreună. Se retrageau ea și Alex, în aceeași ședință în care am ales să ne reconfirmăm angajamentul pentru proiect, urmând ca, de a doua zi, să intrăm într-un proces de planificare strategică, primul de la înființare.

“- Eu cred, a spus ea, cu blândețe și fermitate, că putem duce maxim două agende în același timp, două priorități.”

Și apoi am detaliat, am discutat, ne-am gândit la mai multe proiecte, care vin lângă familie – una dintre priorități, la dificultatea noastră, a tuturor celor din proiectul Coaliției, de a ne asuma cel puțin două griji profesionale, organizația din care venim și Coaliția. Și ea a plecat, alegând ca, pentru o perioadă, familia și doar familia să fie prioritate. (Uitându-mă astăzi pe fotografiile ultimilor cinci ani, am zâmbit larg și mi-am spus „wow, ce viață colorată!, ce timp bun de respirație!”)

Iar pe mine m-a lasat cu acest gând, această realitate, să o port ca pe-un fel de limită sau de mantră, vreme de-un an, căci eu până la mai puțin de patru, hai trei fire simultan, nu am reușit să simplific. Și nici până astăzi nu am găsit un mecanism de integrare a mea, a ceea ce fac eu, cu această realitate.

Sibiu, 13 (pentru 6) mai 2018, 29/40

 A ales viața.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *