„Prea târziu, la Paris”

„Paradoxe: on appelle „bon vieux temps” celui ou l’on etait jeune[1]

Mai am câteva texte de scris, din seria celor 40. Deja am o listă de femei “alese” mai mare decât cele câteva “locuri”, așa că, fără a mai fi o provocare zilnică, voi continua să scriu, când și când, despre cele care nu se vor regăsi în seria aceasta.

Vremea de afară rezonează cu regretul că poate unele dintre cele care mi-au colindat și mi-au marcat viața nu se regăsesc în textele scrise. Și îmi pare rău. De aceea vă provoc să îmi scrieți și să-mi spuneți că, pentru voi, ar fi important să vedeți cum vă povestesc eu. Nu spun că o voi face acum, dar o voi face cândva, astfel încât să fie menținut elementul de surpriză.

Sunt într-o perioadă de reflecție, provocarea aceasta m-a ajutat, în care mă uit la mine și mă mir de alegerile mele – toate femeile despre care am scris nu seamănă cu mine, au calități pe care eu nu le am. Cel mai mult mă miră și, recunosc, mă întristează, cele mai tinere decât mine, mai perseverente, cu focus pe rezultate și dovedire. Mă uit la oportunitățile lor și la căutările și schimbările mele de carieră și mă întreb cum ar fi fost dacă îmi era, de mai devreme, mai clar cine sunt. Și cum ar fi fost dacă m-aș fi născut mai târziu și aș fi avut acces la oportunitățile lor?

Eu vin dintr-o vreme în care să îți ascunzi gândurile și pornirile era o chestiune de supraviețuire, dintr-o vreme în care să călătorești în străinătate era un vis imposibil. Am stat ore, într-o iarnă, pentru viza care m-a dus la Paris. E o poezie care se potrivește: “Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris/ (…) Era bine să-l gust, cât mi-a fost interzis.[2]

Eu vin dintr-o vreme în care urcai în ierarhia socială natural, cu vârsta și dovedirea obedienței față de sistem. Altfel nu urcai. Și mai vin din vremea în care te formai pentru o carieră unică. Oricâtă “Europa liberă” aș fi ascultat, mintea mea de-atunci nu se pregătea pentru schimbări de joburi și carieră, pentru vulnerabilitate a muncii și viitorului.

Cred că generației de 60 de ani îi este greu acum, dar infinit mai greu le este celor de 45+, care erau în ’89 în licee și facultăți. Pentru că viteza cu care lumea lor s-a rostogolit a fost foarte mare și a presupus, pentru trecerea de pe modulul de supraviețuire pe modulul de împlinire, procese raționale și emoționale similare ca stres cu o operație pe creier. Iar pentru unii, operația nu a reușit, deși ei par cetățeni funcționali…

De aceea, mă uit admirativ și cu ușoară invidie la ele, femeile mai tinere care mă inspiră, la naturalețea cu care performează, cu care își respectă timpul liber, cu care își apără nevoile de prieteni, de experiențe cu sens, de călătorii și vacanțe, de programe de învățare în fiecare an și, de câte ori am ocazia le încurajez și le asigur că raportarea lor la mine ca la un mentor este nejustificată. Pentru că ele vor deveni modele minunate pentru alte femei. Vor fi cu mult mai consistente decât aș fi putut deveni eu vreodată. Ele se știu, sunt câteva pe care le-am încurajat în ultimele luni. Și le mulțumesc că m-au îngăduit.

Dragele mele, vouă vi se potrivește îndemnul lui Jobs: „stay foolish stay hungry”!

Unii dintre cei care veți citi veți simți tristețea mea. Eu aș defini-o mai degrabă ca o formă de legacy, de încredere combinată cu speranță. Suntem suma percepețiilor pe care alții le au despre noi. Și cutia de rezonanță pentru gândurile lor. Cu cât sunt mai mulți oameni care găsesc spațiu în noi, se pot oglindi, se simt încurajați, primesc măcar o vorbă bună care îi hrănește, cu atât cei care dăruiesc devin mai uriași, mai descompuși, mai cuprinzători – ca o rețea de suport în care visurile găsesc căi de împlinire câteodată miraculoasă. Aceasta ar putea fi o altfel de definiție a bogăției, nu-i așa?

Sibiu 15 (pentru 10) mai 2018, 32/40, restanță

[1] Gregoire Lacroix, 2009

[2] “Prea târziu, la Paris” – A. Păunescu

 „Prea târziu, la Paris”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *