am vârsta pe care o am. acum.

Ziua de ieri, întâia după-vacanţă, a început uşor, cu diferite recuperări, de oameni, contacte, probleme. La un moment dat am vrut să scriu despre vârste, despre faptul că, în fiecare zi trăim diferite momente cu diferite emoţii, care pot fi asociate cu diferite vârste. Mai simplu spus, trăim orele fiecărei zile la altă vârstă. Vârstele nu sunt cu siguranţă în ordine cronologică, astfel că ne trezim responsabili la ora 6.30, după care avem 20 de ani la cafeaua de la ora 9,00 şi doar 5 ani când descoperim că ni s-a luat de pe birou pixul fermecat, care era jucăria noastră preferată. Un mail de la un prieten ne ajută să redevenim liceeni însă regresăm jumătate de oră mai târziu la nivelul de adolescenţi rebeli atunci când şeful ne explică subtil că nu suntem în stare să îi împlinim aşteptările.

Şi EU-ul nostru matur unde este, în care dintre momentele fiecărei zile? Probabil că în respiraţia liniştită care acompaniază cele 2 minute în care ne lăsăm ochii să colinde prin fereastra deschisă către acoperişurile din jur.

Cel mai sigur însă, eu-ul nostru, ceea ce ne defineşte, este prezent atunci când noi suntem prezenţi, adică atunci când noi facem sens prin ceea ce facem. Nu neapărat atunci când facem ceea ce ne place pentru că hedonimsul nu este (încă?) un stil de viaţă „competitiv”. A fi prezent înseamnă a fi acolo/aici, în viaţa ta, celebrând ceea ce este viu în tine.

Mai departe. Dacă în fiecare moment am altă vârstă, acum aş putea fi într-un moment de graţie în care să am vârsta pe care o am. Ceea ce ar putea însemna că trăiesc scriind aceste lucruri, şi această trăire (scrierea) mă defineşte, adică dovedeşte faptul că sunt vie[1].

Contează atât de puţin convenţia aceea care dă un rezultat obţinut prin scăderea trecutului (anul naşterii) din prezent… Sunt convinsă că vi se întâmplă destul de des să aveţi senzaţia altei vârste decât cea „din buletin”, să fiţi frustraţi pentru că vă simţiţi mai tineri decât vârsta din acte, sau să fiţi trişti (uşor depresivi?) când vă simţiţi mai bâtrâni, mult mai bătrâni decât anii pe care îi purtaţi.

Astăzi însă am scris invitându-vă să vă gîndiţi la vârstele cele mici din viaţa voastră. La vârstele acelea despre care nu mai ştiti aproape nimic conştient. Dacă scriam ieri, textul meu ar fi fost colorat în alte nuanţe, pentru că era foarte posibil să fi avut altă minte, altă trăire, altă viaţă în mine, potrivită vârstei din acel moment.

Aseară m-am înstristat de teribila întâmplare cu bebeluşii de la Giuleşti.

Şi nu mai sunt, cel puţin acum, la vârsta de joc în care aş fi scris ieri.


[1] Sugestie de lectură: „Morţii vii” – David Bolchover (inclusiv recomandare pentru studenţii mei).

 am vârsta pe care o am. acum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *