Asfințitul – trecere spre sine

IMG_3712

Am fost plecată la mare zilele acestea de Paști. În ultimii ani caut să fie o mare cu tărmul spre vest, la asfințit. Uitându-mă ore către lumina de miere, alta la fiecare secundă, m-am întrebat ce îmi place atât de mult în acest moment al zilei?

Asfințitul pare să fie asemeni celei mai bune perioade a vieții, cea de după 45 de ani: ritmul scade, ritualurile își găsesc timp, lumina nu mai arde, e plină de blândețe. Nu mai este nici o grabă, nu mai ai nimic de dovedit, nu mai sunt mize absolute, fericirea este gustată pe îndelete. Vinul este deja la rece și oricum e îndelung savurat, în acel unic pahar/zi pe care ți-l mai permite doctorul…. Nu mai sunt hormonii tinereții care să îți dea patimi greu de purtat. Nimic nu mai este fundamental. Nici măcar moartea.

Asfințitul și liniștea lui te pregătesc pentru trecerea către moarte. Însă trebuie că este asemeni serii de joi, când s-au deschis cerurile și lumina adusă de sfântul Ilie i s-a arătat lui Iisus. „Săvârșitu-s-a”, spuse Fiul și omul, renunțând la sine, e pregătit să învie întru altă dimensiune de Dumnezeire. Pentru că noi putem deveni alții, dacă renunțăm la partea noastră de uman, de micime, de mize mărunte, de „fără sens” și de „fără viitor”.

Acestea au fost gândurile mele din seara întâia a Sărbătorilor de Paști. Hristos întâi și-a învățat toate lecțiile despre dăruire, dedicare, renunțare la sine. Apoi a înviat! Adevărat!

București, 15 aprilie 2015

 

 Asfințitul – trecere spre sine

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.