Zilele acestea, între “Școala altfel”, Sărbătorile de Paști, vacanța de primavară, între 27 de grade, soare, plajă și 7 grade, streșini care curg și soba în care ard lemne, toate, geografic vorbind, întâmplându-se în același spațiu, m-am întrebat care ar fi pentru mine dar și pentru alții un indicator care să arate că trăiești cu sens, că ai succes, contribuind la o viață bună, a ta, a familiei tale, a celor cu care lucrezi.
Pe măsură ce trec anii am tot mai des îndoieli că voi fi schimbarea pe care mi-am dorit să o aduc în lume. Pentru că sunt tot mai conștientă de lumea care mă-nconjoară și de sistemele lor pe care le percep deseori, furioasă, ca fiind strivitoare, de nemodelat, de neschimbat. Dacă aș juca iar și iar jocul lui “If”, cu una dintre întrebările preferate din ultima vreme: “dacă ai fi …, care ar fi prima, cea mai mica schimbare, pe care să o aduci sistemului de educație astfel încât să conteze?”, pentru prima data aș avea o varianta de răspuns care nu mai are legătură cu “ce/ceva”. Asemenea vieții care este despre “cum” este trăită, tot astfel și educația este despre “cum” facem lucrurile, nu despre ce este prevăzut în programă/curricula, regulament, statut etc
Nicio organizație din România nu poate să formuleze o politică publică pentru educație, alternativă la cea existentă. E o chestiune de resurse financiare și umane, căreia i se adaugă o raportare incorectă la independență și monopol. Imaginați-vă cum ar fi ca Ministerul să organizeze o licitație pentru un program de reformă în învățământul vocațional, contractat independent de o agenție privată, din România sau din străinătate, căreia îi plătește la timp facturile și în a cărei activitate nu intervine deloc atâta vreme cât indicatorii de parcurs sunt confirmați…
Întrucât una dintre activitățile cărora le voi dedica timp și energie în următoarele luni are în vedere radiografierea și oglindirea problemelor din sistemul de educație, m-am întrebat ce ne definește pe noi – o viitoare Coaliție pentru Educație și ce ne-ar indica un drum pe care mergând să confirmăm parte din așteptările noastre și ale celor care ni se vor alătura?
Alegerea mea se îndreaptă către valori, către valorile fundamentale.
Nu vom fi mai buni decât un sistem în a explica cum se bugetează, însă vom putea să spunem că nu este despre “cât”, ci despre “cum” se cheltuie acești bani, adică despre transparență și adevăr, căci dacă un profesor câștigă mai puțin de 50% din venitul lui lunar, fiind prezent la ore, atunci nu ne putem aștepta decât la o prestație proporțională cu prezența, adică de sub 50% din capacitate.
Nu vom putea să punem pe masă o soluție informatică de mediere a orarelor pentru profesorii care au ore în două/trei școli, astfel încât aceștia să beneficieze de prioritate la alcătuirea orarelor, în fața profesorilor titulari ai școlii, dar vom putea vorbi, tare și apăsat, despre respect, despre eficiență, despre calitatea de titular într-o școală și ce presupune aceasta.
Nu vom putea susține, întotdeauna, cauzele părinților care au lucruri de reproșat profesorilor și cărora li se închide gura cu textul “Știți ceva? Eu sunt titulară în școala aceasta!”, dar vom putea întreba, pentru fiecare titular în parte, de câte ori au abandonat clase pe parcursul unui ciclu școlar? Pentru că școala este despre perseverență, determinare, căutare de metode alternative, pentru copii nefiind “pedagogic” să învețe despre abandon, despre renunțare ca fugă din fața obstacolelor/dificultăților.
Nu vom putea și nici nu ne propunem să facem ceea ce are de făcut Ministerul. Ba chiar am vrea să facă mai puține decât își asumă că are de făcut. Dar vom căuta să măsurăm cât de fericiți sunt copiii în școală, vom căuta să aflăm și să arătăm cum arată școlile în care copiii, chestionați independent și anonim, spun că sunt fericiți.
Și vom putea întreba, de exemplu, dacă modul în care au fost organizate concursurile de inspectori oferă răspunsuri mai degrabă la întrebarea despre “cum vor face lucrurile” mai degrabă decât despre “ce vor face”. Sunt atâtea cadre didactice minunate în sistem care sunt pervertite și amețite de lipsa de onoare și de lipsa de valori promovate în sistem. Căci respectul pentru elev corelează cu respectul din cancelarie. O cancelarie prietenoasă contribuie la modelarea pozitivă a mediului de învățare. Întrebarea din cancelarie ar trebui sa fie “cum face X lucrurile diferit și elevii lui nu lipsesc de la ora de fizică, vin cu plăcere și au note de toate felurile, într-o distribuție logică”, mai degrabă decât despre “ce motive are X să predea diferit”, în sensul de agendă/interes ascuns.
Un copil fericit va fi un adult mulțumit/fericit. Bătălia pentru viitor va fi câștigată de cei care se educă și își educă copii (părinți și dascăli deopotrivă) în spiritul respectării valorilor universale. Căci educația pentru modestie o va ajuta pe fetița mea să nu dispere după o poșetă scumpă și inutilă iar un profesor care muncește la ore – în sensul că este prezent în proces, va însemna pentru fiul meu un model în a fi prezent, un model de valorizare a muncii și dăruirii pentru ceilalți.
Școala este despre responsabilitate și onoare și foarte mult despre iubire. Un învățător de clasă pregătitoare ar trebui să scrie în evaluare despre progresul copiilor în respectarea colegilor, a intereselor lor, a pasiunilor, despre ajutor – dacă observă nevoia celorlalți, dacă sunt voluntari în a-i ajuta pe colegii lor, dacă își împart pachețelul cu un coleg care nu are, dacă știu să spună “te rog”, “mulțumesc”. Un copil care trece pragul celor șapte ani are nevoie să respecte adevărul și rostul de a-l spune și afirma cu voce tare.
Vom crede, vom susține și vom vorbi tare și des, insistent, despre o școală în care fiecare își poate împlini potențialul. Școala nu este despre citit și socotit, este despre viață și despre succesul pe care îl ai fiind onest, creativ, dedicat. Școala este despre dobândirea înțelegerii că succesul unei echipe poate fi mai mare decât cel individual. Dacă viața este despre muncă , pasiune și respectul pentru celălalt, atunci așa ar trebui să fie și școala!