Bolovani, sfârşit de iulie

În momentul acesta, fix în momentul acesta, am sentimentul că nu mă voi putea niciodată bucura suficient de proprietatea noastră de la ţară.

Iubesc curtea aceasta, locul meu preferat şi felul în care soarele apune între mine şi malul râului. Fiul meu spunea anul trecut că va fi ultima vară la Bolovani, când lucrurile vor arată, vor trăi încă suficient de sălbatice. Ne-am mobilizat greu anul acesta şi astfel cu toţii ne-am mai bucurat de încă o vară cu multă curte şi foarte puţine construcţii.

Soarele aşterne umbra stiloului pe foaie, către mine. O relaţia liniştitoare aceasta în care eu stau în faţa soarelui şi ştiu că Umbra este în spatele meu. Nu este aşa întotdeauna în Lumină?

Perspectiva aceasta pe care o am acum către cotul râului nu va mai exista vara viitoare. Între mine şi râu va exista un zid. Însă e posibil să revăd aceeaşi Lumină de la fereastra dormitorului ce urmează să se construiască.

Imaginea aceasta – Ana mică, cu mâna ei ascunsă în mâna tatălui ei, mergând să vadă cum platanul uriaş din curte se decojeşte, adică „îşi dă haina jos, pentru că îi este cald copacului vara” – deja nu mai este. Deja acum cinci minte Ana mergea alături de tatăl ei… Cu mâna ei mică Ana mângâie scoarţa cea nouă. Ana creşte. Şi se va transforma ca noi toţi, ca şi curtea întreagă.

***

Recitind cele scrise mai sus îmi devine limpede contradicţia dintre prima şi ultima frază. Vă asigur că am scris lăsând ideile să curgă din una în alta. Pare o contradicţie? Par două minţi, două fiinţe diferite – cea care nu se satură de curtea minunată şi cea care celebrează momentul în care fiica ei mângâie copacul acelei curţi?

Suntem, fiecare dintre noi, suma şi contradicţiile mai multor fiinţe care ne construiesc în fiecare moment.

 Bolovani, sfârşit de iulie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *