Norocoasă. Eu și toți cei trei copiii ai noștri (o familie numeroasă, după standardele de astăzi…) am avut norocul de a experimenta în viață o singură educatoare și o singură învățătoare. Și, probabil că, peste un an, vom trage linie și acesta va rămâne “totalul”.
Norocul nostru s-a bazat și pe alegerea de a avea încredere într-o învățătoare la început de drum. Provocarea pe care mi-am ales-o zilele acestea este să scriu despre lecții și învățături primite sau facilitate de femei. Ceea ce am văzut eu, ca la nimeni alta, la “Doamna Raluca”, Învățătoarea, a fost modul în care a navigat printre modelele pe care și le-a ales în profesie. Prin ea, combinat cu experiența din resurse umane, am înțeles mai bine cum funcționează un “model” la cineva mai tânăr, dar deschis învățării în fiecare zi.
Există o foame a tinereții, o căutare de identitate și de sens. Cred că diferența dintre împlinire și neîmplinire, indiferent de felul organizației în care funcționezi, de natura muncii, poate fi data de oamenii cu care te întâlnești în primii ani de carieră pofesională. Cu cât sunt “mai mari” oamenii cu care interacționezi – “larger than life”, cu atât șansă să crești este mai consistentă.
Însă ceea ce este putere este și vulnerabilitate. În profesii, cum sunt cele de dascăl și medic, rolul “mentorului” în procesul de învățare este important, atât în bine cât și în mai puțin bine. La ea am văzut de suficient de aproape/departe cât să am tabloul general și să îmi lipsească detaliile, într-o perioadă mai lungă, cum funcționează un model uriaș profesional, care are însă potențial să te dezamăgească la nivel personal.
Toți am avut modele în viață și pentru toți, diferența între a învăța sau “a trece pe lângă” a fost data de calitatea întrebărilor și de substanța, autenticitate momentelor în care ne-am coborât zeii de pe piedestal. Iar ea făcut acest drum, cu grația unei zeițe în devenire.
Am fost onorată să îi văd, vreo zece ani de aproape și de ceva vreme mai de la distanță, drumul și, mai ales, alegerile. Alegerea care m-a impresionat a fost momentul în care a ales să îi fie învățătoare fiului ei, deși mai avea un an, până la finalul ciclului primar, cu o clasă de copii pe care îi văzuse în prima zi venind la școală târâind după ei, păturica de somn… Sunt convinsă că nu a fost o alegere simplă și sunt convinsă că mulți părinți au fost dezamăgiți.
Dar cred că a fost o alegere asumată – adică o alegere în care îți spui ceva de tipul: “ok, uneori oamenii trebuie să coboare singuri de pe piedestal, pentru că zeii au murit de mult”. Pentru că, la finalul zilei, toți avem o familie și merită să facem ceea ce credem că este mai important pentru familia noastră. Iar această valoare, a familiei, a fost practicată în sala de clasă și în jurul ei, împreună cu familiile colegilor fiilor mei. Eu încă tânjesc după serbările, întâlnirile, petrecerile în care eram împreună, copii și părinți.
Cu mintea de acum realizez că ceea ce a făcut diferența de calitate și bucuria cu care ne-am însoțit, copii și părinți, a fost “școala de profesori” din care a făcut parte. Chiar dacă nu era un standard, ea a avut parte de o formă de stagiatură – practică de un an într-o grădiniță și de o formă de mentorat – fiind în grija și atenția unei educatoare cu experiență în pedagogia alternativă în care se pregătea. Și toate acestea se întâmplau în sistemul public de educație, care cred că în anii 90 și începutul lui 2000 a fost mult mai dechis la transfomări și colaborări.
Mulțumesc, Doamna Raluca, pentru că ne-ai permis să vedem cum ai crescut, pentru cum te-ai asumat și pentru multe, multe altele pe care băieții mei și familia noastră, le-au primit de la tine. Îți sunt recunoscătoare.
București, 22 (pentru 20) aprilie 2018, 13/20