Cât de proastă a fost ziua dumneavoastră, domnule profesor, dacă singura notă potrivită a fost 3?

Cel puţin două sunt dimensiunile sub al căror semn ar trebui să plasez articolele pe care le voi scrie in această categorie:

– întâia dimensiune este cea de părinte al unor elevi care învaţă în sistemul public de educaţie din România;

– cea de-a doua este cea de profesor care, nu întâmplător, are prilejul să analizeze şi să prezinte, an de an, pe scurt, sistemul de educaţie din România în cadrul unui curs care vizează modul de formare şi dezvoltare a resurselor umane de pe piaţa de muncă din România;

Pe de o parte mă confrunt cu „sistemul” în fiecare zi, pe de altă parte, încerc să valorizez ceea ce este bun în sistem. Mă gândeam că situaţia mea este chiar mai dificilă decât a însuşi Ministrului Educaţiei, care, cel puţin, nu trebuie să opereze influenţat de relaţia dintre fiica lui şi sistemul pe care îl „păstoreşte”, pentru simplul fapt că ea nu învaţă în România.

Sunt revoltată. Sunt furioasă. Sunt copleşită de neputinţă.

Am ajuns să „predic” fiului meu, elev la un liceu prestigios, „centenar”, valori şi comportamente pe care nu le contest însă nu le valorizez atât de mult cât ar avea el nevoie ca să aibă o viaţă liniştită în liceu. Am vorbit în ultimele săptămâni despre supunere şi obedienţă, am încercat să îi explic contextul economic, efectele reducerilor salariale din educaţie, impactul asupra stimei de sine a profesorilor şi, fundamental, asupra motivaţiei lor de a tolera şi modela comportamente.

Recunosc că fiul meu nu este un model în materie de ascultare şi răbdare. Însă, sub „presiunea” sistemului am ajuns să îl rog să înţeleagă că are, într-un fel, obligaţia de a suporta zilele proaste ale unui profesor. (încercaţi să înţelegeţi cum ar putea un adolescent de 15 ani să accepte….) Încă lucrez la plăcere şi nu îmi dau foarte multe şanse de reuşită: „profesoara respectivă nu „îmi spune” nimic, nu am chimie cu ea, deci nu o ascult, nu învăţ, nu îmi place psihologia…”, spune el. Iar eu încerc să îi explic că toţi aceşti profesori au fost obligaţi, de sistem, să muncească mult mai mult, în afara sălii de clasă, pentru a-şi menţine un nivel acceptabil al veniturilor.  Şi astfel ajung în plin absurd.

Încerc să asociez comportamentele lui provocatoare cu ceea ce se întâmplă în mediul corporativ. Le dau dreptate profesorilor care aşteaptă alte comportamente de la elevi. Însă dacă le dau dreptate aceasta nu înseamnă că îi absolv de responsabilitatea pe care o au în modelarea acestor tineri. Mecanismul de funcţionare al sistemului de formare a elitelor (vorbim în cazul acestor licee de unii dintre cei mai buni tineri din această ţară…) nu se poate baza pe uniformizare, pe aliniere, pe o atât de mică lipsă de toleranţă faţă de diversitate. Tinerii care nu sunt asemeni celorlalţi sunt cei care fac diferenţele, măcar pentru simplul fapt ca doar în comparaţie cu un elev „obraznic” îl etichetezi pe celalalt ca fiind „cuminte„.

Atunci când m-am format ca trainer şi acum când vorbesc cu studenţii mei despre tipuri de participanţi la programele de formare, face parte din cadrul de referinţă pentru alegerea metodelor, informaţia că participanţii sunt diferiţi şi au nevoie de abordări diferite. E consacrat faptul că vom avea, în fiecare sală, în fiecare zi, un cursant care va comenta, care va pune la îndoială cele spuse de noi, care ne va testa expertiza. Şi ştim că nu putem să îi punem 3 pentru că vorbeşte neîntrebat, sau să îi scadem nota la purtare. Pentru că 3 nu ar fi nota cursantului, ci nota noastră – măsoară incapacitatea sau neştiinţa noastră de a gestiona procesul. Replica audienţei ar putea fi: „e vorba doar de lipsă de motivaţie„: profesorul nu e motivat de stat să tolereze un elev provocator. Şi motivaţia elevului?

 (despre cum are succes un astfel de elev în „dezechilibrarea” profesorului, altădată)

 Cât de proastă a fost ziua dumneavoastră, domnule profesor, dacă singura notă potrivită a fost 3?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *