Atât de diferită.

Atât de diferită.

Anywhere I go, you go.

Port cu mine poezia de câteva zile – pare o taină. O taină despre mine. Pare că pe mine mă port și alegerile mele. Viața mi-a fost atât de generoasă și călătoriile despre oameni minunate!

Cândva, îmi imaginam că doar oamenii care nu vor nu primesc daruri sau nu pot vedea ceea ce este bun în ceilalți. Personal, mă bucură să mă placă ceilalți din jurul meu, mă încarcă cu energie. Dar am învățat să trăiesc și dacă sunt bârfită pe la colțuri, sau criticată. Nu îmi cade bine, fac greșeli și compensez cu ciocolată.

Îmi imaginam că încrederea este o alegere personală,a dică toți putem alege mai degrabă să avem, decât să nu avem încredere. Și am învățat că oamenii sunt diferiți. Pentru cei care nu simt lumea prin emoții sau care nu plâng atunci când se întristează, simt compasiune. Pentru cei categorici, care știu foarte clar ce este alb și ce este negru, simt invidie deseori – căci îmi imaginez că viața e mai simplă când o modelezi în acord cu valorile tale.… Citeste mai mult

Impact. Și dacă nu voi ști niciodată ce urme am lăsat în lume?

„When I feel there is nothing more to give, I’ll walk away.”

a declarat Zinedine Zidane, în ziua în care și-a anunțat plecarea de la Real Madrid, după ce tocmai câștigase a treia oară la rând Champions League. Și a adăugat că nu intenționează să antreneze sezonul următor pentru că, nu-i așa, dacă cineva și-a câștigat dreptul de a ”zăcea” o vreme mai lungă (”long lie down”), atunci el este acela.

Și uite așa, în câteva rânduri scurte, mi se închide mie înțelegerea asupra lecțiilor zilei. Am o provocare mare cu impactul, relevanța a ceea ce fac, în general.

O conversație pe care am avut-o acum vreun an cu o învățătoare (se știe ea) a schimbat-o pe ea, relația cu directoarea școlii, atmosfera din cancelarie și a avut impact asupra a zeci, poate sute de copii.

O prezentare dintr-o conferință publică a călătorit cu o participantă, în o ședința cu părinții colegilor de clasă ai fiicei ei, care au înțeles că mintea adolescenților pur și simplu nu e ca mintea lor.… Citeste mai mult

Duios, elevii treceau…

Defilare I.L. Cragiale București, 24 mai 2018

Mă întreabă lumea cum mi-ar fi fost ca profesoară? Dincolo de realitățile că Bucureștiul anilor 90 și copiii, plus o carieră de profesoara la început, erau incompatibile, eu, una, aș fi trecut cu greu peste momentul de schimb al generațiilor.

Cred că le este greu învățătoarelor și diriginților de clasa a VIII-a, dar să te uiți, generație după generație, cum pleacă în lume la 18, 19 ani, iar și iar, o dată la patru ani, mi se pare mult mai complicat.

Ai râs cu ei, te-ai supărat, i-ai îngăduit, ai trecut Golgota cu ei și pentru ei, le-ai ținut piept colegilor din cancelarie, pentru tot ceea ce li se reproșa. Te-ai atașat, i-ai văzut crescând din copii în tineri. Și, o dată la patru ani, îi porți în defilare, să îi arați lumii, cât de frumoși sunt. Pentru ca lumea să îi preia și să fie generoasă cu șansele pe care le oferă.… Citeste mai mult

Eu nu sunt mama ta

din grădina mamei mele

Îmi las privirea să colinde pe fereastră. Trenul trece prin platoul Făgărașilor, e soare, iarba este deja mare și promite un cosit spornic pentru gospodari. Munții mai poartă ceva urme de zăpadă, dar platourile verzi din apropiere confirmă că, cel puțin pentru ovăzul de-aproape un metru, se apropie vara treieratului.

Rândurile de cuiburi de cartofi, aliniate perfect de mâna cuiva care a făcut asta repetat zeci de primăveri mă fac să mă întreb cum vor fi locurile acestea peste doar câteva zeci de ani. Vor mai fi locuite? Casele acestea vor mai fi troienite și colindate iarna de Crăciun? Uneori cred că, cu fiecare casă în care mor proprietarii și nimeni nu o mai locuiește, ne abandonăm țara mai profund decât dacă am emigra. Șoselele unei țări sunt ca un sistem circulator: ele duc viața în cele mai îndepărtate cotloane. Și o dată cu viața vin și copiii, școlile, viitorul.… Citeste mai mult

Fata lui tata

„Fata lui tata” este ceva ce eu nu am fost și nici nu mai am șanse să fiu. Probabil că aceasta este una dintre tristețile vieții mele: să mă desprind de tatăl meu, natural, la adolescență, știți voi, momentul acela simpatic în care ne certăm cu părintele de sex opus. Apoi am și plecat de acasă la facultate și părinții mei s-au despărțit. El s-a îmbolnăvit și a murit destul de tânăr.

Iar eu tânjesc după timpul acela, imaginar, al bătrâneții lui și al înțelepciunii mele.

Însă știu câteva doamne, mai tinere sau mai puține tinere, la care mă pot gândi ca la un personaj colectiv pentru textul meu de astăzi. Mă uit la ele și la cum li se luminează fața povestind despre tații lor, despre amintirile lor comune. Și mă bucură convingerea lor fermă că au fost iubite în copilărie, că tatăl lor nu a avut și nu are niciun regret că sunt fete.… Citeste mai mult