Povestitoarea

Povestitoarea

La Sibiu plouă și e cenușiu. În apropierea hotelului, ieri, duminică, s-a decopertat o intersecție și o bucată bună de stradă. Până dimineața strada era refăcută, marcată și redată circulației. Traversez Piața Mare, iar orașul răsună de vocile și cuvintele străine ale turiștilor. „Ce are orașul acesta special?”, a fost o întrebare la masa de prânz? O poveste în care crede, aș fi răspuns eu, cu gândul la cea mai dragă povestitoare.

Mi-am pus speranțe și am visat că se poate schimba ceva în educație prin puterea profesorilor din programul Teach for România, citind poveștile Soranei. După o lungă perioadă de timp în care adevărurile dureroase din educație, cele care contează, au fost mai degrabă “ascunse sub preș”, ea a demonstrat că poți onora profesia pe care ți-a ales-o fiind flexibilă la modernizare, remodelare și asumând continuă trudă de îmbunătățire.

Este foarte posibil ca momentul “Decât o revistă” să rămână în istoria presei din România ca un fel de ultimă redută față de tabloidizare.… Citeste mai mult

„Prea târziu, la Paris”

„Paradoxe: on appelle „bon vieux temps” celui ou l’on etait jeune[1]

Mai am câteva texte de scris, din seria celor 40. Deja am o listă de femei “alese” mai mare decât cele câteva “locuri”, așa că, fără a mai fi o provocare zilnică, voi continua să scriu, când și când, despre cele care nu se vor regăsi în seria aceasta.

Vremea de afară rezonează cu regretul că poate unele dintre cele care mi-au colindat și mi-au marcat viața nu se regăsesc în textele scrise. Și îmi pare rău. De aceea vă provoc să îmi scrieți și să-mi spuneți că, pentru voi, ar fi important să vedeți cum vă povestesc eu. Nu spun că o voi face acum, dar o voi face cândva, astfel încât să fie menținut elementul de surpriză.

Sunt într-o perioadă de reflecție, provocarea aceasta m-a ajutat, în care mă uit la mine și mă mir de alegerile mele – toate femeile despre care am scris nu seamănă cu mine, au calități pe care eu nu le am.… Citeste mai mult

Mamele care nu mai știu nimic.

Fabi e ocupată și dedicată – grădiniței, apoi școlii, apoi proiectului de redefinire a lor, apoi oamenilor cu care lucrează, părinților pe care îi cultivă. Și, mai ales, copiilor cărora le definește lumea și care, așaaa…, ușor, pe nebăgatelea de seamă, în vreme ce merg dintr-o încăpere în alta, trecând cu mâna peste peretele pe care e lipit ceva mușchi de pământ, sau niște nisip, boabe de fasole.

Și printre toate acestea, e dedicată și Coaliției. Și râde mult, se frăsuie, se străduie să fie cel mai bine, ne îmbracă în bucuria ei. Și-n lumina pe care o vedeți și-n fotografie.

Ea știe foarte, foarte multe lucruri despre educație și despre cum se face un curriculum și despre cum se simt copiii în școală și grădiniță. Și crede în small stepsîn pașii mici pe care îi faci câteodată în afaceri, astfel încât să nu îți pierzi sufletul. Există și mult sens în această filosofie – pașii sunt mici ca ai puilor de om care aleargă desculți pe culoarele grădiniței.Citeste mai mult

„Isoscela mea”

În seara aceasta, la Gala Mentor, unul dintre cele zece premii a mers către o profesoară de matematică care a precizat că predă matematică de 52 de ani. Și am știut că trebuie să scriu despre Diriginta mea.

Am răscolit dulapurile după jurnale și am constatat că, ca orice liceean care se respectă, jurnalele mele din primăvara lui 1989 vorbesc despre salcâmi, bujori și alte iubiri neîmpărtășite. Există ceva context, datele exacte îi propoziții de deschidere: „mâine am olimpiada de chimie” (…), „mă întorceam de la bilogie” (…), „astăzi ne-a dat test la fizică cu manualele pe mese”.

Isoscel nu a fost doar un personaj de film, din Liceenii. Isoscel a existat de-adevăratelea în viața mea. Și.., cu excepția întâlnirii de 20 de ani de la terminarea liceului, eu nu i-am cunoscut și partea caldă pe care o sugerează filmul.

Prof. Elena Ciobanu mi-a fost profesoară de matematică și am fost ultima ei promoție ca dirigintă.… Citeste mai mult

Etichete: ,

Lia

Bucureștiul era încă cenușiu în ’95. Nu aveam terase și cafenele cu amestec de boabe special preparat. Cred că abia ce descoperisem mâncarea chinezească în altă parte decât la Minerva. Se deschisese, pentru “hipsterii” acelei perioade, La Motoare, sus, pe Teatrul Național, dar acolo era spațiul pentru răcoarea serilor de vară.

În timpul zilei munceam în Batiștei, la Convenție[1] și mâncam frecvent, o ceafă de porc la gratar, cu sau fără cartofi prăjiți, alături, la un fost restaurant al “gospodăriei” de partid. Cum care partid? Partidul Comunist Român – încă foarte prezent prin clădiri, structuri și oameni, plus aproape toată industria și economia.

Iar eu trecusem prin școala de jurnalism de la CJI – Centrul de Jurnalism Independent cu-o vară-nainte, lucrasem într-o redacție de cotidian 3 luni de zile și-apoi am devenit un fel de asistentă a uneia dintre cele mai cool jurnaliste pe care mi le-aș fi putut dori ca mentor.… Citeste mai mult