Ironia bugetului lui Dragnea

Ironia bugetului lui Dragnea

O pizza mică sau mare? Căutând o parabolă care să ajute textul de mai jos, mi-am adus aminte de o dezbatere pe un forum, despre costul și consistența unei pizza, calculate per cm2. Concluzia era că o pizza mai mare este mai rentabilă.

Așa și cu bugetul național și descentralizarea. Preferăm să comandăm multe pizza mici, „fiecare cu-a lui”, decât să avem o felie decentă, dintr-o pizza împărțită cu alții. Iar filmul scurt de aici explică foarte clar adevărurile fragmentării guvernanței locale din România.

Au „transpirat” discuțiile de ieri, pe tema bugetului și alocărilor pentru administrațiile locale, găzduite de Asociația Municipiilor din România. Mie totdeauna mi-au plăcut momentele de „criză”, am un apetit, o bucurie pentru ele – cred că sunt cele mai bune momente pentru transformare. Pe scurt, criza e deja în proces, schimbarea devine o soluție și capătă susținători. Pe ziare.com, citesc despre momentele „lor” de sinceritate – o dovadă că ei știu care sunt răspunsurile, încă de la bugetul lui 2018.… Citeste mai mult

Etichete:

Duios, elevii treceau…

Mă întreabă lumea cum mi-ar fi fost ca profesoară? Dincolo de realitățile că Bucureștiul anilor 90 și copiii, plus o carieră de profesoara la început, erau incompatibile, eu, una, aș fi trecut cu greu peste momentul de schimb al generațiilor.

Cred că le este greu învățătoarelor și diriginților de clasa a VIII-a, dar să te uiți, generație după generație, cum pleacă în lume la 18, 19 ani, iar și iar, o dată la patru ani, mi se pare mult mai complicat.

Ai râs cu ei, te-ai supărat, i-ai îngăduit, ai trecut Golgota cu ei și pentru ei, le-ai ținut piept colegilor din cancelarie, pentru tot ceea ce li se reproșa. Te-ai atașat, i-ai văzut crescând din copii în tineri. Și, o dată la patru ani, îi porți în defilare, să îi arați lumii, cât de frumoși sunt. Pentru ca lumea să îi preia și să fie generoasă cu șansele pe care le oferă.… Citeste mai mult

Mamele care nu mai știu nimic.

Fabi e ocupată și dedicată – grădiniței, apoi școlii, apoi proiectului de redefinire a lor, apoi oamenilor cu care lucrează, părinților pe care îi cultivă. Și, mai ales, copiilor cărora le definește lumea și care, așaaa…, ușor, pe nebăgatelea de seamă, în vreme ce merg dintr-o încăpere în alta, trecând cu mâna peste peretele pe care e lipit ceva mușchi de pământ, sau niște nisip, boabe de fasole.

Și printre toate acestea, e dedicată și Coaliției. Și râde mult, se frăsuie, se străduie să fie cel mai bine, ne îmbracă în bucuria ei. Și-n lumina pe care o vedeți și-n fotografie.

Ea știe foarte, foarte multe lucruri despre educație și despre cum se face un curriculum și despre cum se simt copiii în școală și grădiniță. Și crede în small stepsîn pașii mici pe care îi faci câteodată în afaceri, astfel încât să nu îți pierzi sufletul. Există și mult sens în această filosofie – pașii sunt mici ca ai puilor de om care aleargă desculți pe culoarele grădiniței.Citeste mai mult

„Isoscela mea”

În seara aceasta, la Gala Mentor, unul dintre cele zece premii a mers către o profesoară de matematică care a precizat că predă matematică de 52 de ani. Și am știut că trebuie să scriu despre Diriginta mea.

Am răscolit dulapurile după jurnale și am constatat că, ca orice liceean care se respectă, jurnalele mele din primăvara lui 1989 vorbesc despre salcâmi, bujori și alte iubiri neîmpărtășite. Există ceva context, datele exacte îi propoziții de deschidere: „mâine am olimpiada de chimie” (…), „mă întorceam de la bilogie” (…), „astăzi ne-a dat test la fizică cu manualele pe mese”.

Isoscel nu a fost doar un personaj de film, din Liceenii. Isoscel a existat de-adevăratelea în viața mea. Și.., cu excepția întâlnirii de 20 de ani de la terminarea liceului, eu nu i-am cunoscut și partea caldă pe care o sugerează filmul.

Prof. Elena Ciobanu mi-a fost profesoară de matematică și am fost ultima ei promoție ca dirigintă.… Citeste mai mult

Etichete: ,

Căutătoarea de emoție care conectează

Recunosc că am o teamă de a mă apropia cu seria aceasta de texte de persoane care își îndeplinesc misiunea personală în sectorul public. Magda, Magdalena, este una dintre femeile despre care m-am gândit să scriu de la începuturile provocării.

Iar principalul motiv pentru care am ales să o fac este să o arăt lumii pe măsura căldurii pe care o împrăștie, împletită cu o formă de fermitate și etică a muncii ei de cercetătoare și manager deopotrivă.

Cred că Magda și-ar dori să aibă orologiul minune al lui Hermione Granger și să ducă, într-o iluzie de simultaneitate, două vieți în același timp. Cred că este unul dintre oamenii care are resurse emoționale pentru a o face bine. Mai cred că este posibil ca cele două vieți ale ei să nu vrea să știe una de alta. Și știu sigur că una dintre aceste vieți ar fi profund dedicată învățării, în cele mai diverse și profunde feluri pe care lumea a ajuns să le cunoască.Citeste mai mult