Am o fată. Numai una. Nu îmi imaginez cum ar fi să nu o iubesc.
Am o mamă. Tot numai una. Nu mi-a spus, copil fiind, că mă iubește. Dar nu îmi aduc aminte să fi avut îndoieli. Și sunt convinsă că am trăit în siguranța faptului că am fost importantă pentru ea și a ales să ni se dedice, mie și fratelui meu, cu tot ce putea ea mai bine.
Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc în ultimele luni cu câteva doamne și domnișoare în căutare de sens, sau aflate sub presiunea urgenței unei schimbări:
- Nu îmi dau seama ce nu fac bine!
- Aș vrea să fac mai mult, sunt atașată de aceste proiecte, mă doare sufletul să renunț la ele. Și nu îmi dau seama unde greșesc.
- Simt nevoia să fac o pauză, să mă ocup mai mult de alegerile mele, să aparțin unei echipe, să nu mai am atâta responsabilitate, dar mi-e teamă de ceea ce vor crede ceilalți.