Oameni care văd binele din ceilalți

Oameni care văd binele din ceilalți

„- Îi mulțumesc domnului Ministru care își predă astăzi mandatul. Împreună cu echipa lui vom identifica ceea ce este valoros, în progres în activitățile ministerului, astfel încât să putem construi mai departe pe punctele tari ale sistemului.”

Acesta este un dialog imaginar. Căci „greaua moștenire” este o autolimitare care ne condiționează tuturor acțiunile. În mod deosebit în ultima vreme îmi doresc să întâlnesc oameni care să vorbească „de bine” despre alții. Atunci când solicit o recomandare pentru un expert sau altul am nevoie să știu care sunt punctele tari ale acelui expert, la ce este el cel mai bun, cum aduce valoare în proiectele în care este implicat. Răspunsuri de tipul „ntzz, ntzzz” nu ajută. Nu pentru că sunt idealistă și cred în oameni ci pentru că, sistemic, este pierdere de timp, adică de capital.

Cu fiecare „discreditare” pe care o aducem în „piață” – X nu este chiar așa de bun la…, știu eu pe altcineva mai bun, etc – sabotăm piața în care ne declarăm experți.

Citeste mai mult

Să fii femeie, e complicat

Să fii femeie e complicat,

pentru că întotdeauna ești prea înaltă sau prea scundă,

prea slabă, prea tânără sau prea grasă,

și ce să vezi, deseori ești chiar și prea frumoasă.

 

Să fii femeie e complicat,

pentru că nu ai nici o scuză,

să fii prea slabă sau prea grasă,

și să îți dorești ca, „în zilele acelea”,

să stai ascunsă în casă.

 

Să fii femeie nu e suficient,

trebuie să fii secretară, mamă sau ajutătoare,

la tot ce înseamnă împlinirea visurilor celor din preajmă.

 

Să fii femeie presupune,

să crești, să îți alegi o meserie,

să te măriți, să îți iei casă, bărbat și copii.

Altfel, poți să faci ce vrei tu, ba chiar și tot ceea ce face un bărbat,

Să fii femeie e complicat.

Dar…, drumul ei către ea ar putea fi mai relaxat.

 

În tinerețe aș fi vrut să știu mai multe despre corpul meu, despre relația dintre minte, corp și suflet, despre cât de mult înseamnă o atingere, despre cum funcționează hormonii și cum contează prietenia.… Citeste mai mult

Ironia bugetului lui Dragnea

O pizza mică sau mare? Căutând o parabolă care să ajute textul de mai jos, mi-am adus aminte de o dezbatere pe un forum, despre costul și consistența unei pizza, calculate per cm2. Concluzia era că o pizza mai mare este mai rentabilă.

Așa și cu bugetul național și descentralizarea. Preferăm să comandăm multe pizza mici, „fiecare cu-a lui”, decât să avem o felie decentă, dintr-o pizza împărțită cu alții. Iar filmul scurt de aici explică foarte clar adevărurile fragmentării guvernanței locale din România.

Au „transpirat” discuțiile de ieri, pe tema bugetului și alocărilor pentru administrațiile locale, găzduite de Asociația Municipiilor din România. Mie totdeauna mi-au plăcut momentele de „criză”, am un apetit, o bucurie pentru ele – cred că sunt cele mai bune momente pentru transformare. Pe scurt, criza e deja în proces, schimbarea devine o soluție și capătă susținători. Pe ziare.com, citesc despre momentele „lor” de sinceritate – o dovadă că ei știu care sunt răspunsurile, încă de la bugetul lui 2018.… Citeste mai mult

Etichete:

Final. Final?

Povestea provocării se oprește aici.

”Hristos S-a Înălțat!” și-au spus astăzi ortodocșii din România. Și așa am făcut și eu la cel dintâi telefon al dimineții, cu mama mea. Am mărturisit bucuria unei închideri. Ca și cum mi-am luat un canon: să fiu atentă la mine și gândurile mele, într-un exercițiu de voință și disciplină dus cu mine patruzeci de zile. Nu a fost Camino, nu a fost India, nu a fost o lungă vacanță. Pentru că am vrut să pot să duc truda zilelor obișnuite cu gândul că, în fiecare zi, pot construi momentul care să mă hrănească.

Am scris. Am fost inspirată de întâmplările zilei. Am scris ca-ntr-o asumare – am vrut să văd dacă pot să fiu, în fiecare zi, prezentă în viața mea, într-o formă de recunoștință adevărată – lipsită de ego și așteptări. Am fost la birou, am fost plecată din București, mi-am sărbătorit soțul și puiul mic, ne-am mutat cu biroul la c4c, am continuat să pun timp în Coaliție.… Citeste mai mult

O bunică. Una dintre ele.

O bunică a murit ieri. Undeva în familia mea lărgită. Am vorbit despre moarte. Și întrebarea unuia dintre copii a venit natural:

„- Când știi că ți-a murit copilăria?”

O bunică a murit ieri. Și tu știi că nu mai ești nepoata sau nepotul nimănui.

Mai întâi e vestea. Seacă pentru că de data aceasta moartea a ales să vină brusc.

Peste câteva zile te vei lovi de reflexul de a suna, așa cum o făceai aproape zilnic. Va fi doar un număr de telefon rămas în memorie, la care nu mai răspunde nimeni. O casă care nu mai are viață, care moare și ea, încetul cu încetul.

Pe undeva pe lângă tine este și un părinte care a rămas orfan. Și care se învinovățește că nu a făcut suficient. Ca și cum viața se trăiește la categoria „insuficient”, ca și cum te miri poate pentru prima dată cum mai poți respira când se întâmplă așa ceva.… Citeste mai mult