Ajutorul care ne alege pe noi.

Ajutorul care ne alege pe noi.

Nu îmi mai aduc aminte când și în ce circumstanțe a intrat în casa noastră.

După ceva ani în care mama nu accepta niciun fel de ajutor, acum vreo zece ani, a spus: “bineeee, poți să cauți un ajutor pentru călcatul rufelor”. Ați observat că fiecare femeie, mama, nevastă are lucruri pe care le face cu plăcere în casă și lucruri pe care doar le face? Așa și mama cu călcatul…

“Mi-a venit femeia.”

“Iar nu mi-a curățat bine, femeia, cuptorul.”

“Am o femeie la curățenie, care…”

Sunt convinsă că ați auzit astfel de formulări. La cât cunosc eu “bula” din care fac parte, cred că le-ați auzit chiar în imediata apropiere.

Lecția aceasta ar putea fi despre greșeala părinților care își lasă copiii în grija și creșterea bonelor și a șoferilor. Nu pot să o fac pentru că, sincer, cred că acesta nu este un lucru neapărat rău. Dacă vrei să găsești o formă de echilibru între viața de familie și viața profesională, la un moment dat, accepți că ai nevoie de ajutor.… Citeste mai mult

“Profesoara de română”

Eu însămi ar fi trebuit să fiu profesoară de română, de limba și literatura română. Dar pe de o parte m-am îndrăgostit (altă poveste) și, pe de altă parte, am trăit confuzia dintre a avea și a fi, cu scuza vremurilor grele, din punct de vedere economic și financiar – am scris deja în povestea 3/40 despre alegerile tinereții.

Întâmplarea a făcut însă să cunosc, să am în apropiere, câteva profesoare excepționale: Doina, Elena, Otilia, Ioana, Carmen, Monica, Dana și încă mai multe ale căror prenume poate l-am uitat. Au un fel anume acești profesori, aceste profesoare, care se ocupă de cuvinte, de alcătuirea lor în texte.

Dacă aș fi rămas profesoară mi-ar fi plăcut peste ani să am integritatea și verticalitatea uneia dintre profesoarele copiilor mei. Este “cea mai profesoară” – nu intră în jocurile de putere, nu se combină cu oameni de calitate îndoielnică, este cu desăvârșire dedicată copiilor ei, elevilor ei, mici sau mari.… Citeste mai mult

Etichete: , , ,

Curajul de a împărți cu „necunoscuți” (sau altă perspectivă asupra crowdfundingului)

E o teamă în noi și-o neînțelegere asociată. Sau mai multe.

E o teamă de a lucra împreună nu pentru că nu am vrea sau pentru că nu avem aceleași valori cu cei cu care ar trebui să împărțim un proiect ci pentru că pur și simplu nu știm să lucrăm împreună cu celălalt. Unii dintre noi, mai educați, mai dezvoltați, recunoaștem: “am această afacere/proiect, aș vrea să o impart cu cineva, însă mă cuprinde o mare anxietate, că nu știu cum să fac asta, că am niște bariere peste care nu pot trece, că mă cunosc pe mine și acesta nu e punctul meu tare” (primul sentiment, prima emoție). După care vine furia: “băi, sunt conștientă că nu pot de una singură, nu pot trece peste frică și anxietate și asta mă frustrează și mai tare” (a doua emoție). Iar frica te paralizează. Și blochează energii: în primul rând a ta iar apoi a tuturor celor care văd oportunitatea lor în proiectul tău, dar simt barierele și te lasă să lupți singură.… Citeste mai mult

Etichete: , , ,

Mulțumiri voluntarilor și nu numai

Aș fi scris pe 3 decembrie despre bunicul meu iar pe 4 decembrie despre profesorii mei. Pe 3 decembrie am căutat bani: OI MEN a fost „drăgutz” și a scris săptămâna trecută că  recomandă ca orice cerere finală posibilă să fie depusă până pe 5 decembrie, chiar dacă nu este scadența ei. Sunt recunoscătoare că, după mulți ani de încercări și frică, după coșmarul POSDRU din 2012, în ultimii doi ani am reușit, chiar și în ultima zi, să găsim resursele necesare ca să evităm o altă sincopă, o altă criză. Însă este atât de OBOSITOR!!

Pentru un ONG, amestecarea de proiecte structurale cu proiectele de suflet este ceeevaaa… Prețul cel mai mare este pierderea bucuriei de a fi relaxată făcând bine altora, făcându-mi bine și mie. Astăzi este ziua voluntarilor. Mi-aduc aminte de un proiect de re-design strategic pentru o organizație, prin anii 2000, cât de mult mi-a plăcut să ofer suport în redactarea procedurilor de management al voluntarilor!… Citeste mai mult

Etichete: ,

Mi-ar fi plăcut să îmi spună că sunt importantă

Am știut încă de aseară că voi scrie astăzi despre tatăl meu.

Am sunat-o pe mama și am întrebat-o cum s-au cunoscut ei doi, realizând că foarte puțini știm povestea întâlnirii și căsătoriei dintre părinții lor. În felul acesta am primit o poveste luminoasă de la care să deșir povestea acestei seri.  Mi i-am imaginat pe părinții mei, profesori suplinitori,  participând la cursurile de “învățământ politic” organizate la nivel de comună și dansând apoi la seratele organizate ad-hoc.

Mi se pare extraordinară călătoria femeii românce în ultimii 100 de ani. De la căsătoriile aranjate, recunoștința de fi luate de neveste și aduse în rândul lumii, obligate apoi de “gura târgului” și/sau obișnuință să rămână într-o căsnicie de fațadă, până la încăpățânarea și curajul generației mele de a avea o relație partenerială. Realitatea acelui raport – una dintre trei femei este victima violenței în familie, corelează și cu realitatea unor tați care nu își încurajează fiicele, ba chiar le pregătesc cu nădejde pentru a permite abuzul (imaginați-vă cum crește o fetiță speriată, cu ochii în jos, tristă pentru că tatăl ei i-a spus că nu e bună de nimic).… Citeste mai mult

Etichete: , , ,