E viitorul lor. Și par pregătiți să și-l asume

E viitorul lor. Și par pregătiți să și-l asume

M-am întrebat adesea care e povestea pe care nu o vedem, cea pe care nu o înțelegem, din umbra tinerilor NEETS, a celor cincisprezece milioane de tineri europeni analfabeți funcțional, a altor milioane care își caută încă drumul, a ezitării și amânării de a se maturiza, a-și asuma responsabilități, a avea copii.

Încă aștept cercetările care să asume dacă suntem într-un declin al speciei. Ceva semne sunt. Inclusiv ipoteza încetării dezvoltării (în volum) a cortexului celebral s-a oprit. Proiecte de conectare a noastră la inteligența artificială sunt. Știm cu siguranță că procentul de nutrienți din bobul de grâu a scăzut cu 25%, de exemplu și generația tânără se confruntă cu majore probleme de fertilitate.

Cel mai mult m-au întristat în ultima vreme statisticile despre dezechilibrele emoționale de care suferă tot mai mulți tineri.

Dar dacă ei știu? Dacă au pe undeva, ascunși de sute de milioane de ani, niște senzori speciali care au primit deja informațiile de activare: despre calitatea aerului, despre lipsa de apă, despre variațiile de temperatură, despre tensiuni și suprapopulare, despre tehnologia care îi izolează, despre…

Și astfel au preluat pe umerii lor toată lipsa de speranță a lumii.… Citeste mai mult

Etichete: ,

Final. Final?

Povestea provocării se oprește aici.

”Hristos S-a Înălțat!” și-au spus astăzi ortodocșii din România. Și așa am făcut și eu la cel dintâi telefon al dimineții, cu mama mea. Am mărturisit bucuria unei închideri. Ca și cum mi-am luat un canon: să fiu atentă la mine și gândurile mele, într-un exercițiu de voință și disciplină dus cu mine patruzeci de zile. Nu a fost Camino, nu a fost India, nu a fost o lungă vacanță. Pentru că am vrut să pot să duc truda zilelor obișnuite cu gândul că, în fiecare zi, pot construi momentul care să mă hrănească.

Am scris. Am fost inspirată de întâmplările zilei. Am scris ca-ntr-o asumare – am vrut să văd dacă pot să fiu, în fiecare zi, prezentă în viața mea, într-o formă de recunoștință adevărată – lipsită de ego și așteptări. Am fost la birou, am fost plecată din București, mi-am sărbătorit soțul și puiul mic, ne-am mutat cu biroul la c4c, am continuat să pun timp în Coaliție.… Citeste mai mult

O familie numeroasă

Astăzi dimineața m-am întors de la Sibiu. Eram în tren și am încercat să scriu încă un text, m-ar fi ajutat în dinamica săptămânii.

Și am avut brusc conștiența realității că din portretele mele, deși au fost pe listă, lipsesc femei care încă poarta grija unor copii care sunt deja mari, sau care au trecut prin experiența ca cel puțin unul dintre copii să plece din țară sau să aibă o poveste specială și să nu îl poată ajuta așa cum și-ar dori, de fapt. Mirela, de exemplu, tu ești în prima categorie, căci am vrut să echilibrez povestea Corinei în rotundul Teach din care tu faci parte de la începuturi. Dar mi-ai spus la ultima întâlnire despre decizia de plecare a încă unui copil. Și am luat-o cu mine ca să o port și să rezoneze cu vremurile pe care le trăim ca mame.

Cât despre poveștile femeilor care nu își pot ajuta copiii, din motive de boală sau de alegeri pe care aceștia trebuie să și le ducă personal – ambele reprezentări ale neputințelor noastre ca părinți, în perioada aceasta mi-e greu să le port pe ale mele, darmite pe ale lor.… Citeste mai mult

O bunică. Una dintre ele.

O bunică a murit ieri. Undeva în familia mea lărgită. Am vorbit despre moarte. Și întrebarea unuia dintre copii a venit natural:

„- Când știi că ți-a murit copilăria?”

O bunică a murit ieri. Și tu știi că nu mai ești nepoata sau nepotul nimănui.

Mai întâi e vestea. Seacă pentru că de data aceasta moartea a ales să vină brusc.

Peste câteva zile te vei lovi de reflexul de a suna, așa cum o făceai aproape zilnic. Va fi doar un număr de telefon rămas în memorie, la care nu mai răspunde nimeni. O casă care nu mai are viață, care moare și ea, încetul cu încetul.

Pe undeva pe lângă tine este și un părinte care a rămas orfan. Și care se învinovățește că nu a făcut suficient. Ca și cum viața se trăiește la categoria „insuficient”, ca și cum te miri poate pentru prima dată cum mai poți respira când se întâmplă așa ceva.… Citeste mai mult

Fata lui tata

„Fata lui tata” este ceva ce eu nu am fost și nici nu mai am șanse să fiu. Probabil că aceasta este una dintre tristețile vieții mele: să mă desprind de tatăl meu, natural, la adolescență, știți voi, momentul acela simpatic în care ne certăm cu părintele de sex opus. Apoi am și plecat de acasă la facultate și părinții mei s-au despărțit. El s-a îmbolnăvit și a murit destul de tânăr.

Iar eu tânjesc după timpul acela, imaginar, al bătrâneții lui și al înțelepciunii mele.

Însă știu câteva doamne, mai tinere sau mai puține tinere, la care mă pot gândi ca la un personaj colectiv pentru textul meu de astăzi. Mă uit la ele și la cum li se luminează fața povestind despre tații lor, despre amintirile lor comune. Și mă bucură convingerea lor fermă că au fost iubite în copilărie, că tatăl lor nu a avut și nu are niciun regret că sunt fete.… Citeste mai mult