Final. Final?

Final. Final?

Povestea, pe scurt.

Povestea provocării se oprește aici.

”Hristos S-a Înălțat!” și-au spus astăzi ortodocșii din România. Și așa am făcut și eu la cel dintâi telefon al dimineții, cu mama mea. Am mărturisit bucuria unei închideri. Ca și cum mi-am luat un canon: să fiu atentă la mine și gândurile mele, într-un exercițiu de voință și disciplină dus cu mine patruzeci de zile. Nu a fost Camino, nu a fost India, nu a fost o lungă vacanță. Pentru că am vrut să pot să duc truda zilelor obișnuite cu gândul că, în fiecare zi, pot construi momentul care să mă hrănească.

Am scris. Am fost inspirată de întâmplările zilei. Am scris ca-ntr-o asumare – am vrut să văd dacă pot să fiu, în fiecare zi, prezentă în viața mea, într-o formă de recunoștință adevărată – lipsită de ego și așteptări. Am fost la birou, am fost plecată din București, mi-am sărbătorit soțul și puiul mic, ne-am mutat cu biroul la c4c, am continuat să pun timp în Coaliție.… Citeste mai mult

O familie numeroasă

Cea mai dificilă alegere a unei femei. Probabil.

Astăzi dimineața m-am întors de la Sibiu. Eram în tren și am încercat să scriu încă un text, m-ar fi ajutat în dinamica săptămânii.

Și am avut brusc conștiența realității că din portretele mele, deși au fost pe listă, lipsesc femei care încă poarta grija unor copii care sunt deja mari, sau care au trecut prin experiența ca cel puțin unul dintre copii să plece din țară sau să aibă o poveste specială și să nu îl poată ajuta așa cum și-ar dori, de fapt. Mirela, de exemplu, tu ești în prima categorie, căci am vrut să echilibrez povestea Corinei în rotundul Teach din care tu faci parte de la începuturi. Dar mi-ai spus la ultima întâlnire despre decizia de plecare a încă unui copil. Și am luat-o cu mine ca să o port și să rezoneze cu vremurile pe care le trăim ca mame.Citeste mai mult

O bunică. Una dintre ele.

O bunică a murit ieri. Undeva în familia mea lărgită. Am vorbit despre moarte. Și întrebarea unuia dintre copii a venit natural:

„- Când știi că ți-a murit copilăria?”

O bunică a murit ieri. Și tu știi că nu mai ești nepoata sau nepotul nimănui.

Mai întâi e vestea. Seacă pentru că de data aceasta moartea a ales să vină brusc.

Peste câteva zile te vei lovi de reflexul de a suna, așa cum o făceai aproape zilnic. Va fi doar un număr de telefon rămas în memorie, la care nu mai răspunde nimeni. O casă care nu mai are viață, care moare și ea, încetul cu încetul.

Pe undeva pe lângă tine este și un părinte care a rămas orfan. Și care se învinovățește că nu a făcut suficient. Ca și cum viața se trăiește la categoria „insuficient”, ca și cum te miri poate pentru prima dată cum mai poți respira când se întâmplă așa ceva.… Citeste mai mult

Fata lui tata

„Fata lui tata” este ceva ce eu nu am fost și nici nu mai am șanse să fiu. Probabil că aceasta este una dintre tristețile vieții mele: să mă desprind de tatăl meu, natural, la adolescență, știți voi, momentul acela simpatic în care ne certăm cu părintele de sex opus. Apoi am și plecat de acasă la facultate și părinții mei s-au despărțit. El s-a îmbolnăvit și a murit destul de tânăr.

Iar eu tânjesc după timpul acela, imaginar, al bătrâneții lui și al înțelepciunii mele.

Însă știu câteva doamne, mai tinere sau mai puține tinere, la care mă pot gândi ca la un personaj colectiv pentru textul meu de astăzi. Mă uit la ele și la cum li se luminează fața povestind despre tații lor, despre amintirile lor comune. Și mă bucură convingerea lor fermă că au fost iubite în copilărie, că tatăl lor nu a avut și nu are niciun regret că sunt fete.… Citeste mai mult

Mamele care nu mai știu nimic.

Doar Fabi, Connection 2013

Fabi e ocupată și dedicată – grădiniței, apoi școlii, apoi proiectului de redefinire a lor, apoi oamenilor cu care lucrează, părinților pe care îi cultivă. Și, mai ales, copiilor cărora le definește lumea și care, așaaa…, ușor, pe nebăgatelea de seamă, în vreme ce merg dintr-o încăpere în alta, trecând cu mâna peste peretele pe care e lipit ceva mușchi de pământ, sau niște nisip, boabe de fasole.

Și printre toate acestea, e dedicată și Coaliției. Și râde mult, se frăsuie, se străduie să fie cel mai bine, ne îmbracă în bucuria ei. Și-n lumina pe care o vedeți și-n fotografie.

Ea știe foarte, foarte multe lucruri despre educație și despre cum se face un curriculum și despre cum se simt copiii în școală și grădiniță. Și crede în small stepsîn pașii mici pe care îi faci câteodată în afaceri, astfel încât să nu îți pierzi sufletul.Citeste mai mult