Cealaltă jumătate a minții noastre este mai inteligentă decât noi

Un orgoliu neîmbânzit este periculos, dar până și leul are nevoie de miză pentru a ataca.  (fotografie personală)

Întâlnirea cu Mirela s-a terminat de zece minute.

Sunt furioasă – “un pachet de nervi”.

Și nu înțeleg de ce.

Lucrăm deja împreună de aproape patru luni, contribuția ei se simte deja în activitate, organizația are deja mai multă logică în acțiuni și fișierele sunt puse în ordine. Ne vedem săptămânal, cu agendă pregătită. Comunicăm, prezente în proces, pe email și aștept întâlnirile programate, cu mare drag. Am început să mă bucur că relația noastră “se așează”.

Îmi place de ea. În puținele luni de colaborare aproape zilnică, am învățat să o apreciez pentru modul în care se raportează la muncă, la organizație, la obiective. Inclusiv pentru alegerile de viață personală și rigoarea cu care își urmărește obiectivele. Și ea știe acest lucru.

Dar, cumva, spre finalul întâlnirii din acea zi, care a fost bună, consistentă, cu spații de reflecție și încurajare, cu întrebări de ambele părți și clarificări importante, cu validare, … o furie inexplicabilă m-a “lovit”, parcă din senin. Să fi fost nerăbdare? Nerăbdare să ce? Că nu era nicio grabă să plec în altă parte sau să fac altceva, sub imperativul urgenței.

Deja nervoasă fiind și simțind în corp tensiunea, am ieșit din birou și m-am dus până la baie. Și redevenită, într-un mod miraculous, calmă și liniștită, am zâmbit în oglindă, în lumina caldă a după-amiezii zărită pe fereastră. De fapt, ce s-a întâmplat în ultimele minute?

***

Nu am înțeles imediat, am avut nevoie de câteva zile.

Iar răspunsul a venit într-o dimineață, în timp ce așteptam la ușă ca unul dintre copii să se întoarcă a treia oară în camera, pentru ceva ce uitase. În furia mea se ascunde o formă de abuz, din acela subtil, pe care nu am fost învățați să îl observăm și să îl sancționăm.

“Cineva” a abuzat de timpul meu. Deci eu am fost “victima” unui abuz pe care mintea mea nu îl vede, ascuns sub seducția lui “trebuie să facem”, “trebuie să ne înțelegem”, “amândouă suntem adulți munciți, conștienți”. Bla, bla, bla…

Dar.., ce să vezi, mintea nu știe cu “trebuie”.

În toate cele trei întâlniri recente, cărora le-am alocat o anume perioadă de timp, spre finalul întâlnirii a apărut o întrebare, sau o solicitare din afara agendei convenite. M-am simțit măgulită. Adică au fost măgulite una sau mai multe dintre reprezentările mele inconștiente. Poate cea de expert, poate cea de “salvator” și, preferata mea, poate cea de “mama tuturor răniților”. Am trei copii, șansa să nu fiu marcată pe viață e foarte, foarte mică…

De fiecare data am rămas în scaun, fizic, în conversația care depășise timpul alocat, în timp ce cealaltă jumătate a creierului meu țopăia nervoasă că era depășit contractul.

Îmi este drag să fiu cu ea, însă ea apăsă, inconștient, două butoane:

  • pe cel care bloca funcționarea lui “nu”, căci nu puteam să o refuz atunci când solicita cele zece, douăzeci de minute; și
  • pe cel care îmi satisface nevoia de dopamină – satisfacția “ego-ului” disperat după partea lui de recompensă.

Peste o săptămână am vorbit cu Mirela, de la egal la egal, despre tensiunea din mine și cum funcționează mintea mea. Lucrurile au început să funcționeze altfel.

Cel puțin pentru mine.

 

Notă:

Nu există o Mirela adevărată în viața mea, dar există povestea și lecția de a fi (mai) atentă la corpul meu, pentru a înțelege ce se întâmplă cu mine și emoțiile mele.

 Cealaltă jumătate a minții noastre este mai inteligentă decât noi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *