Copiii sunt bine, vorba filmului…

Mama mea este prima generație “încăltață” din familia mea. După orice standarde de evaluare, depășirea condiției ei a fost confirmată de rezultatele ei și apoi de rezultatele copiilor ei. A reușit să se stabilească “la oraș”, “la bloc”, venită fiind din ruralul profund, dintr-o familie harnică, cu o bună etică a muncii și a rezultatului direct obținut. Copiii ei au migrat către capitală, adică un pas mai departe și chiar au testat ideea de a pleca din țară. Prea devreme pentru a doua generație…

Mama soțului meu a fost crescută cu guvernantă. Din familia ei sunt persoane aflate la a doua, chiar a treia generație în altă țară. După cel de-al doilea război mondial, viața lor a fost răsturantă, iar ea a făcut o căsătorie care să rezolve parte din “originile nesănătoase”. Știți vorba aceea cu “peticul și sacul” – are foarte multă înțelepciune populară – pentru că este despre compatibilitatea existentă sau nu între valorile celor care formează o familie, un cuplu.

Inspirată de un ted-ex văzut recent și, mai ales, provocată de creșterea celor trei copii ai mei, m-am gândit la mecanismul prin care reușim să le transmitem copiilor “etica muncii”. Bunicul meu a fost extrem de trist că a avut doar doi băieți și multe fete. Ce bulversare o fi fost în mintea lui (a murit în anul 1997), asistând la succesiunea următoarelor paradigme:

  • copiii sunt principala forță de muncă a gospodăriei, care poate garanta creșterea și cultivarea unor suprafețe mai mari de pământ;
  • copiii trebuie să plece la oraș pentru un trai mai ușor și participarea la industrializare (de preferință nu foarte departe de părinți și obligatoriu să crească un porc și să contribuie la munca câmpului);
  • nepoții nu mai trebuie să muncească, măcar să stea cu “burta pe carte”…;

O întreagă condiționare genetică și de supraviețuire a oamenilor – cea legată de munca cu propriile mâini (agricultura, tâmplărie, meșteșuguri de orice fel, pregătirea mâncării, taiatul porcului, frământatul pâinii, vânătoarea, tăiatul lemnelor, construirea tradițională) a fost forțată ca în mai puțin de o sută de ani să devină, cel mult, un hobby. Meseriile, profesiile sunt dematerializate, este dificilă reprezentarea lor, iar copiii nu mai înțeleg, nu se pot conecta cu “moștenirea” a ceea ce fac părinții lor.

Noi, ca părinți de generație de 15/25 ani, nu reușim să (cu)prindem mai nimic din ceea ce ei pot folosi ca să-și găsească motivația de a face lucruri, de a învăța, de a-și asuma obiective. Și nici profesorii lor nu prea știu a-i sprijini. Și nu este vina nimănui!

Unul dintre “textele” mele preferate este cel citit/auzit des despre cum părinții trebuie să discute cu elevul în fiecare zi și să afle dacă s-a întâmplat ceva la școală. Și dacă sesizează o problemă, atunci neapărat trebuie să meargă la școală, să confirme (sau nu) și să afle ce trebuie făcut. În care viață să se întâmple toate acestea? În cea în care nu ne-a învățat nimeni să fim părinții unei generații care nu trebuie pusă la muncă (mulți dintre noi înșine având provocări cu munca și etica ei)? În viața în care orice părinte are incertitudini asupra modului în care oferă libertate sau pune limite? Sau în viața în care ambii părinți merg la serviciu și inclusiv mamele au joburi solicitante?

O, da! M-am gândit și eu. La cum ar fi să fac doar ceea ce îmi place, la cum ar fi să mă retrag acasă și să mă ocup, mai mult, mai zilnic de copii. Nu ar fi funcționat pentru nimeni. Pentru că nu este despre a abandona o carieră (sau despre a nu avea una pentru că ai devenit mamă de foarte tânără) ci despre a alege o carieră – de mama profesionistă – pentru care s-ar putea să nu ai “calificarea” necesară sau care să nu ți se potrivească.

Părinții mei nu au avut, clar, o provocare cu școala și cu ceea ce se întâmpla acolo atunci când am fost elevă. Singura supraveghere de care “m-am bucurat” a fost verificarea temelor pentru întreaga viitoare săptămână (șase zile de școală!), sâmbăta după-amiaza, pentru a primi permisiunea de a mă uita la filmul de seară. Mergeau la ședințele cu părinții și era simplu, pentru că eram premiantă, nu-i așa? Ori a devenit foarte greu ca un părinte, astăzi, al cărui copil are provocări cu absențele – școala chiar este, în multe situații, abuziv de plictisitoare sau care are provocări cu profesorii, sau care e subiect de bullying, sau care este anxios (o, știți câți copii au stări fizice și mentale proaste când se apropie de școală?), să meargă la școală, să aibă această forță. Pentru că și-ar dori mai degrabă un sprijin, un sfătuitor, o recomandare și nu o “condamnare” suplimentară.

Oricum este o traumă că nu a reușit să îl crească suficient de bine încât să îi placă să învețe și chiar să accepte să fie obedient față de școală și de sistem. În fapt este o durere în acele familii care atâta pot și atâta știu (și nu este, din nou, o vină a lor). Uneori aleg să paseze responsabilitatea de la mamă la tată și invers. Alteori se îndepărtează, de copil, de școală, de “subiect” în general, din nevoia de protecție. Și părinții abandonează școala, nu numai copiii lor. Însă din alte motive.

Copiii sunt bine, vorba filmului.

Doar că și ei, ca și noi părinții sau profesorii lor, sunt nițel (poate mai mult) rătăciți în tranziție. Rătăciți în tranziția dintre paradigmele “copiii – principal forță de muncă a familiei” și copiii care au drept necondiționat la copilărie și la iubirea părinților lor. Peste această tranziție (universală) se adaugă influențele aduse de comunism – un stat puternic, aproape proprietar pe corpurile femeilor care trebuiau să nască minim patru copii, copii de care “statul avea grijă”, nu părinții. Și nici școala!

Greu cu tranziția, greu cu munca, greu cu autonomia în învățare și acceptarea faptului că și elevii sunt responsabili de rezultatele muncii lor. Un stat slab, părinți dezorientați, servicii sociale neinspirate, o școală “amorțită” de teamă, subfinanțare și lipsă de sens.

Copiii sunt bine. Cei din jurul lor par să aibă majoritatea problemelor – adulții au nevoie și ei de sprijin și de încredere. Ca să poată da mai departe. Greu.

copiii sunt bine

 Copiii sunt bine, vorba filmului…

1 Comment

  1. Irina Morarasu | | Răspunde

    Parintii mei sunt si ei prima generatie incaltata total sa zic asa. Ei au ramas totusi la tara (tatal meu nu a reusit sa se adapteze la oras dupa o incercare de 4 ani sau asa i-o fi fost soarta), cert este ca au tinut mortis ca eu si sora mea sa plecam de acolo.Am plecat ce-i drept dar nu-mi pot omagina pt copii mei o copilarie mai frumoasa decat cea pe care am avut-o noi macar ca nu am vazut orasul mare (Craiova- in care locuim acum) decat pe la 10 ani.
    sunt incantata de tot ce scrieti si de cum anditi, trebuie urgent sa comunicam

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *