Cumnata mea, elvețianca.

“Les hommes distingués sont fils de leur mère.”[i]

 

Sunt câteva femei care m-au inspirat și nu sunt românce.

Întâmplarea a făcut să scriu ieri despre Petra și astăzi despre Laura (Laure, în original). Laura, ca și mine, este venită în familia soțului meu prin căsătorie. Și una dintre diferențele majore dintre noi este că ea a fost de mică așa cum nu cred că eu voi mai reuși să fiu vreodată! Sau, cel puțin, așa cum ar fi fost tare bine să fiu acum 25 de ani…

Da, comunismul m-a afectat “pe viață”, în moduri care nu sunt descrise în cărți sau tratate științifice, din păcate. Nu am știut mai nimic despre mine, despre ambițiile unei femei, despre cum se construiește o relație de cuplu partenerială, despre prioritizare, despre dovedire a cine ești, înainte de a îți propune “să ai”. Anii copilăriei și tinereții, în care am fost flămândă să am, mai degrabă decât să fiu, mi-au influențat alegerile.

Așa cum lumina se construiește prin opoziție cu întunericul, cred, probabil, că are și Laura părțile ei de luptă cu ea însăși, mai puțin luminoase. Uitându-mă însă la relația cu familia ei, la modul în care, ca orice elvețiancă care se respectă, a ales întâi cariera, călătoriile, agitația marelui oraș pentru locuire, timp liber și prieteni. Iar când a venit momentul de copii, oh, când a venit momentul pentru copii, a părut că a pus un soft nou în procesor, care a început, din prima secundă, să ruleze fără greșeală.

Dacă călătorești și, poate trăiești în Elveția, sau, cel puțin, pui întrebările care contează și ai ocazia să locuiești într-o familie, nu la hotel, vezi că lucrurile nu sunt ca în cărțile poștale și, clar, nu sunt asemănătoare despre ce știai tu, a doua generația încălțată din România.

Când o familie de acolo, cu doi părinți care au venituri stabile, medii sau peste, se pregătește de momentul “apariției copiilor”, se caută o locuință la țară, pentru că școala, spiritul ei, comunitatea se întâmplă încă acolo, cu religiozitate. Dacă ar fi să mă uit la ce îmi place cel mai mult în Elveția este această convingere pe care o hrănește fiecare generație, că școala este mai bună la țară, nu la oraș. Și da, copiii vin la prânz, pe bicicletă, să mănânce acasă și apoi să se joace cu vecinii, printre curți. Și, ei bine, da, există o cărare tăiată, o scurtătură prin lanul de porumb al fermierului din sat, care le permite să ajungă mai repede la școală.

Când a rămas însărcinată cu primul copil, s-a schimbat fundamental. Habar nu am câte dileme morale a avut, dar alegerile ei au părut naturale , asumate fără efort. Dintr-un jurnalist care “făcea” fronturi de război, care a făcut Sarajevo și majoritatea conflictelor din Africa (mai ales cele din regiuni de limbă franceză), a devenit, peste noapte aș spune, dedicată familiei, săptămânii de muncă reduse, cu ziua de miercuri, de regulă, liberă.

O serie de rutini zilnice, săptămânale și anuale, au început să se deruleze cu viteză. Și rutinile au creat un spațiu extraordinar de siguranță emoțională pentru cei doi copii. Este, din păcate, singura familie pe care o cunosc și în care se stă la masă, în fiecare zi, seara la ora șapte. Oricât am încercat, cu un ritual măcar în anume zile ale săptămânii, mie nu mi-a ieșit. Știu, probabil ca și voi, despre zicerea că – cine mănâncă/gătește împreună, rămâne împreună, dar mie nu mi-a ieșit.

Trei sunt lucrurile pe care le-am văzut trăite de Laura și pe care mi-aș fi dorit, fundamental, să le știu de tânără fată.

Primul este despre cum ne facem alegerile – mi-aduc aminte că acum un an a avut de ales între o promovare și rămânerea în aceeași poziție în redacție, cu riscul să fie afectată direct într-o restrângere viitoare (presa nu se simte bine nicăieri în lume, totuși). Și a ales să nu afecteze timpul în care încă copiii mai au nevoie de ea.

Cel de-al doilea este despre cum își cunoaște și respectă nevoile personale. Despre cum ea, soțul ei, copiii și părinții formează un ecosistem din care fiecare face parte, într-un mod rezonabil pentru fiecare, cu roluri convenite și asumate. De exemplu nu merg toți la ski, dacă nu le face tuturor plăcere, sau este cert că soțul ei gătește în majoritatea zilelor, pentru că se pricepe…

Ca orice femei venită prin căsătorie într-o familie românească nu este foarte populară. Nici eu, plus că în ultimii ani, eu, cel puțin, am greșit mai mult, că oricum sunt mai aproape, fizic și există și alte așteptări.

Însă cel de-al treilea lucru mi-a fost spus într-un conflict, singurul de altfel, dar care a contat. Diferențele dintre sistemele noastre de valori trăite au ieșit ca uleiul deasupra apei, provocate de o acțiune de neiertat a fiului meu cel mare, adolescent și necontrolat. “Înainte de a vrea să schimbi lumea, este bine să ai grijă de ceea ce întâmplă la tine acasă.” – au venit vorbele ei, mai mult ca o constatare, decât un reproș. Și au durut. Pe bună dreptate.

Există suficiente studii la care pot face apel ca să mă disculpe, stabilind că influența părinților asupra comportamentelor copiilor, mai ales în vremurile în care cortexul prefrontal nu e suficient dezvoltat pentru a permite autocontrolul. Dar există practici și rutini de valori trăite în familie, de sute de ani, care m-ar fi putut ajuta și ceva școală de părinte, prin observație a lumii din jur, care m-ar fi putut avertiza.

Eu încă port cu mine, îmi amintesc frecvent, aceste cuvinte. Anii pe care i-am pierdut, ca mama, nefiind conștientă de realitatea lor, nu mai pot fi recuperați. Experiența unei adolescențe și tinereți petrecute într-o țară liberă, fără coerciția unui stat totalitar, în care familiile știu să integreze derapajele, tot mai bine de la o generație la alta, a fost o experiență care mie mi-a lipsit. Și mă bucur să văd exemplul ei, o realitate concretă și diferită, care îmi confirmă că există și altă cale, mai chibzuită, mai așezată, mai aliniată cu altceva decât alegerile personale egoiste, cele nejustificate de nevoi personale.

 

Morala poveștii:

Textul scris de mine și durerea pe care am purtat-o atunci când am fost nevoită să accept că nu sunt mama care aș fi putut fi, că am greșit, mult, în unele dintre alegerile mele are și un alt scop:

Să arate că mulți dintre noi greșim ca părinți, fără intenție. Că într-o societate incluzivă, în multe situații, școala merită și trebuie să fie un partener al părintelui. Unul dintre lucrurile pe care le spun frecvent profesorilor și învățătorilor este că fiecare părinte care vine la școală merită să i se spună și ceva de bine despre copilul lui. Pentru că atunci știe, are siguranța, că fiul sau fiica lor sunt văzuți, că altcuiva, unui străin poate, îi pasă.

[i] Proverb elvețian – folosit în contextul celor scrise funcționează ca un premiu de consolare: eu nu sunt fii mei…

București, 11 aprilie 2018, 3/40

 Cumnata mea, elvețianca.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *