„daţi-mi un alt pachet, vă rog, cu alt desen”

a spus vânzătorului clientul care cumpăra un pachet de ţigări. Grafica primului pachet se pare că era suficient de macabră pentru a interfera cu plăcerea lui de a fuma.

_______

Ai 38 de ani. Nu ai fumat niciodată. Te-ai prostit cateva zile, în clasa a XI-a de liceu. Te-a prins mama ta.  A fost convingătoare? Mai degrabă nu, însă s-a victimizat suficient încât tu să alegi să nu îi sporeşti chinul.

Ai 38 de ani. Fiul tău are 15. Ieri, când trecea pe lângă tine, ai simţit miros de ţigară. „Fumezi?”. „Nu. Ţi se pare”. Ai pus întrebarea deşi cunoşti răspunsul. El chiar mirosea a fum de ţigară. A fumat. E evident, însă speri ca el să te contrazică. Şi să îţi explice, eventual, că doar s-a prostit, că a fumat cineva în preajma lui, că…, orice ar putea să prelungească „status-quo” din căminul tău. Să prelungească inocenţa. Sau minciuna?

I-ai explicat că fumatul şi calitatea lui de membru al familiei care locuieşte în acelaşi spaţiu pot genera incompatibilităţi. El s-a gândit să plece. Tu ai plâns 4 ore mai târziu realizând că acesta ar putea fi momentul care consacra incompetenţa ta ca părinte (v. principiul lui Peter). Ah! Stai puţin, principiul lui Peter se referea la o ierarhie, aici nu e vorba decât despre competiţia ta cu tine însăţi, despre nevoia ta de a fi un părinte bun. Ai plâns, 4 ore mai târziu, înţelegând că alegerea e simplă: îţi iubeşti sau nu copilul. Care fumează. Însă fumatul e doar un atribut, un comportament al copilului, supărător, cu posibile consecinţe grave, dar la fel este şi suptul degetului, nu-i aşa?

Ai înţeles că trebuie să accepţi încercările lui. Poate că vei reuşi să îl temporizezi. Ai vorbit şi cu alţi părinţi. Ai primit confirmarea că nimic nu îi pregăteşte pentru această realitate. Majoritatea s-au confruntat cu acest moment în contextul admiterii la liceu: schimbare de mediu, re-inventare, alte relaţii sociale, altă dinamică şi tinerii încep să se îndoiască că lumea e la picioarele lor. Mulţi dintre părinţi au decis să se mintă: „nu am mai discutat de atunci. Cred că fumează, însă se ascunde foarte bine.” Mulţi dintre ei se învinovăţesc sau acceptă culpa invocată de copii: „mi-a spus că s-a apucat de fumat din cauza noastră, că îl sufocam cu atâta control.”

Nimeni nu îi pregăteşte pe părinţi. Dar pe copii?

 „daţi-mi un alt pachet, vă rog, cu alt desen”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *