dacă ai răbdare…

dacă ai răbdare, vei primi desertul, cartea pe care ţi-o doreşti, sărutul pe care îl visezi, mesajul după care tânjeşti. Ca să ni se întâmple aceste lucruri nu e suficient să avem doar răbdare, ci trebuie să mai desfăşurăm şi nişte alte acţiuni, de exemplu: să mâncăm toată supa, să umblăm prin librării sau să îi scriem lui Moş Crăciun, să fim echilibrate, să nu sărim pe „bietul” băiat, să aşteptăm…

Şi noi nu am vrea să facem toate aceste acţiuni – intermediare. Nu vrem, nu putem, nu avem chef, nu avem nevoie să facem aceste lucruri, pentru că nu ne este poftă de supă, nu mai credem în Moş Crăciun, nu ne place de noi când suntem tot timpul echilibrate, iar, la capătul istoriei, s-ar putea să avem poftă să sărim pe „bietul” băiat.

Există, se pare, o relaţie între maturizare, asumare de responsabilităţi şi asumare a „facerii” unei lungi serii de acţiuni, care să ne ducă la împlinirea unei nevoi. La început cauzalitatea este evidentă: „dacă sunt cuminte, mama va fi mulţumită!” şi „dacă mama va fi mulţumită, eu voi primi ceea ce am nevoie!”. Pe măsura trecerii anilor, a faptului că devenim experţi în a face diferite lucruri, ne complicăm noi înşine relaţiile de determinare a unui fapt prin altul: „dacă mă tund ca X, voi fi mai bine integrată de grup”, „ca să mă tund ca X ar trebui, însă, să merg la acelaşi salon ca ea”, „dacă voi fi mai bine integrată de grup, mă voi place mai mult”, „dacă mă voi place mai mult, voi fi mai eficientă la birou”, „dacă voi fi mai eficientă la birou, voi fi promovată”… . Dacă nu v-am pierdut până aici, rezultă că „dacă mă tund, voi fi promovată”. Cum vi se pare?

Dacă unii dintre cei care vor citi vor pierde logica acestor idei, vă asigur că e posibil, acceptabil şi natural ca şi Subiecta textului să se ”piardă”. Şi să uite care îi era nevoia de fapt, sau să nu înţeleagă care îi este nevoia de fapt, ce o deranjează, ce nu o lasă să doarmă. În fond ea este cuminte, îşi face treaba la birou, vine acasă, pune o maşină de rufe, găteşte, face curăţenie. În concluzie are răbdare. Crede că la sfârşit, atunci când termină ceea ce are de făcut, ”va primi”. Îşi va primi Recompensa.

Şi este foarte posibil să primească: o promovare, un bonus, un sărut, un mesaj.

Şi să fie la fel de tristă, sau frustrată… după atât de multă aşteptare, răbdare şi renunţări. Unde a fost ea în tot timpul acesta de așteptări? De ce continuă să aştepte de la ceilalţi? Dacă ceilalţi nu o vor vedea niciodată aşa cum este ea de fapt? Dar de ce este important să fie văzută de ceilalţi?

At the end…, între ceea ce va primi şi nevoia ei nu mai este nicio legătură.

În timp ce doar aceasta ar fi trebuit să fie singura ei responsabilitate: să trăiască în armonie cu nevoile ei! Să fie! Astfel încât nevoile ei să fie satisfăcute.

 dacă ai răbdare…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *