De Florii. Gânduri pentru Săptămâna Mare

Case mari, dar copii puțini. Așa să arate speranța într-un viitor mai bun?

Școli multe în care se face școală puțină. Așa să arate planificarea strategică pentru un viitor mai bun?

Informatii? Vin de peste tot, o infinitate. Înțelegerea lor este din ce în ce mai limitată.

Simona care vine acasă și spune “sunt obosită, am angajamente, îmi pare rău, dar nu pot zbura până în Canada” și citește apoi pe comentatorii dornici de senzație: “încă o veste proastă pentru români vine de la Simona Halep”.

Un medic de 35 de ani de la Spitalul Floreasca (calculați câte ore de studiu și de muncă, vă rog!) e bolnav de cancer iar Cristian Birta ne întreabă dacă găsim 2/3 mașini de spălat pentru mamele copiilor internați cu lunile la oncologie în Fundeni.

Paștele catolic, Floriile Ortodoxe și zeci de studenți uciși, pe același Pământ, într-o săptămâna sfântă.  Coșurile pline de lucruri pe care nu le vom folosi, pe care nu le vom mânca și care nu ne vor face viața mai bună. Dulciuri care cresc factura la dentist, modifică metabolismul, schimbă comportamente și ne îmbolnăvesc.

Vi se par ciudate asocierile? Bine ați venit în lumea reală. Înainte de internet doar nu le percepeam simultan, doar nu ajungeau la noi toate, în succesiuni amețioare. Doar nu asociam chipul unui copil desfigurat de boală cu următoarea știre din flux, despre revoluționarul tratament împotriva ridurilor care costa doar 900 de lei/lună.

Celor de mai sus, li se adaugă, în tabloul general,  generația lor, a celor de 16/25 de ani. Care ar trebui să își găsească (un) drum. Singuri, că așa li s-a spus de mici: “poți să alegi ce vrei tu, noi te vom susține”. Și dacă nu știu cum să aleagă, pentru că e de ales din prea mult/multe și pentru că a se concentra doar pe ceva este pentru ei o inabilitate?

Ne batem toți, angajatori, universități, multinaționale, imm-uri românești etc pe 20% din generația lor (conform studiilor recente, doar aproximativ 20% dintre tineri știu ce vor să facă în următorii ani, au un plan de carieră, sunt acomodați cu ideea unui job de 1500/2000 lei/luna pentru început, la un program de munca fix, full time). Ne batem toți pentru ei, la concurență cu alte țări și alți angajatori, care au contexte să îi plătească mai bine.

Și ne batem joc de restul de 80%…, în fiecare zi în care amânăm schimbarea în educație, în fiecare zi în care mai alocam profesorilor încă un formular de completat, încă un raport administrativ de făcut. Ne batem joc de noi, apoi de copiii noștri, când le dăm bani de buzunar pentru care nu au muncit. Nu discutăm cu ei ceea ce s-a întamplat în Kenya, nu îi trimitem să vorbească cu un medic rezident atunci când vor să dea la Medicină, deși nu pare să fie 100% visul lor.

Îi iubim, cu siguranță. Însă termină liceul și aproape că nu observăm cât de nefericiți și plictisiți s-au dus la școală în fiecare zi. Ba chiar, dacă au luat note mari, nu realizăm că nu au făcut nici un act de caritate/voluntariat, că nu ne-au făcut/adus o cană de ceai când eram răciți, că nu știu unde este depozitată hârtia igienică de rezervă în casă sau că, la țara trăind, habar nu au cum să taie un tufiș sau lăstarii de viță de vie primăvara.

Una dintre realitățile generației mele (40+) este despre cum alocăm noi resurse programelor de dezvoltare personală și nu avem rabdare să susținem procesul de dezvoltare al celor mai tineri, de lângă noi. Personal cred că gânduri ca acestea stau în spatele deciziilor marilor bogați ai lumii de a-și dona averile: recunoașterea faptului că ei au făcut tot ceea ce au putut că să aibă o viață bună. Viața lor a fost însă ca și a altora: cu bucurii și tristeți și dureri și clipe de fericire. Însă a fost și rezultatul unor oportunități (de a fi albi, de a fi născuți într-o familie de middle class, de a fi cetățeni ai unui stat democratic, de a fi avut un profesor remarcabil, un recrutor inspirat, sau un șef potrivit). Oportunități pe care alții, pur și simplu, nu le-au întâlnit. Pe ceilalți, mai puțin “norocoși”, absența acestor oportunități nu îi face mai puțin remarcabili și nu le ia șansa unei vieți bune, împăcate cu sine.

Viața este și despre umilință.

Căci dacă te pleci să speli picioarele celui umil și necăjit s s-ar putea să ai inspirația de a transforma această întâlnire într-o oportunitate. Mai ales pentru cel tânăr, în căutare de drum.

Gândul meu pentru săptămâna ce vine? Să fiu mai umilă, mai blândă și să construiesc  oportunități.

Bolovani, 5 aprilie 2015

 De Florii. Gânduri pentru Săptămâna Mare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.