(Ce aia a mea să facem? Facem duș, un mic dejun lejer, așezat, nu avem nicio petrecere, nicio vizită, doar copiii au ceva teme. Și poate mergem și până la mama. Ne-ar trebui și detergenți, aprovizionarea pentru luni, ceva emailuri și, mai ales niște timp pentru mineeee!!!)

– Tu ce ai vrea să facem?, răspund.

Gata, pericolul a trecut, ai răspuns strategic. E weekend, nu ai nicio problemă. Așa că refuzi să iei orice decizie. Ești gata să te lași cu încredere pe mâna lui, să decidă el pentru tine.

Și asta, dragii babei, a fost lecția despre decizii: le iei tu sau le iau alții pentru tine.

– Tu ce ai vrea să facem? Eu am nevoie de trei ore pentru mine duminică după-amiază.

Asta este varianta mai complicată. E la fel ca la începutul căsniciei – ”punem bani la comun sau îi ținem separat?” (Îi punem la comun, normal. Că am eu grijă să nu rămân fără bani.) ”Mergem în vacanță în iulie sau în august?” Discuție începută în ianuarie, reluată în martie, cu revenire în mai? Și de fapt, când am zis ”da”, după ce am fost cerută de nevastă*, mi-a luat 10 secunde să răspund…

Iar aceasta este a doua lecție despre decizii: nu procesa zile, săptămâni, luni , o problemă, dacă decizia de care este nevoie are un impact limitat (financiar, în timp, în oameni afectați etc).

”Dacă spun ”da” acestui proiect, s-a dus timpul meu cu băieții”, îți spui în mintea ta. Luarea deciziei nu este întotdeauna despre câștig versus pierdere. Și nu e doar mintea mea creață care poate suprascrie un narativ mai optimist – ”ei, am pierdut ceva, dar am câștigat altceva.” Și nici nu este despre ”karma” – explicația perfectă pentru orice – ”nu a fost să fie”.

În fapt, e destul de ușor să te superi pe bărbat și să iei în considerare o separare. Dar logistic poate fi un coșmar :))) La fel cum e ușor să îl iubești pe bărbat și să treci cu vederea toate tâmpeniile. Iar aceasta este a treia lecție despre decizii: ia distanță, respiră adânc și întreabă-te ”ce te sâcâie de fapt?”, ”care e emoția pe care ți-o stârnește o anume întâmplare?”. Nu lua decizii la nervi, surescitare, sub presiune, că nu este un nenorocit de concurs în care obligatoriu unul pierde și nu vrei tu să fii ăla. Cu excepția deciziilor de viață și de moarte, mai ales cele care privesc pe cineva drag, nu e nimic fundamental care trebuie decis ”acum!”. Scrie emailul și lasă-l în draft. Amână până ajungi acasă, nu suna la telefon! Nu îți da demisia prin SMS.

Dacă bărbatul te enervează azi, e ok. L-ai scos și tu din minți acum două zile. Dar lunea trecută a gătit, a pus masa și s-a uitat adânc în ochii tăi. Da…, a spus și cuvintele Acelea. Iar șefu…, măgar, de măgar…, iar te-a ascultat când te-ai dus la el și acum trei săptămâni te-a lăudat în fața tuturor. Dacă stai bine să te gândești, e un șef mișto, probabil cel mai mișto de până acum.

Nu eram hotărâtă asupra comportamentului meu atunci când eram curtată. Soțul meu m-a îndemnat: ”Imaginează-ți că ai avea 70 de ani și te-ai întoarce în timp la acest moment, ce decizie ai fi vrut să iei?” Da…, bine, m-a vrăjit, are acest talent. Cum să îmi imaginez eu la 22 de ani că am 70? Abia acum am niște vagi intuiții. Și asta a fost lecția patru – ce impact emoțional ar putea avea decizia mea peste un timp?

Un guru al managementului povestea că atunci când își stabilește ieșiri cu vreun prieten, spune ”da” imediat la propunerea de loc pentru masa pe care ar urma să o ia. Calculase că, dacă nu fixează ”de îndată” locul, îl costă minim 30 de minute căutarea unui loc, confirmarea lui, rezervarea și un nou telefon cu prietenul lui. 30 de minute.

O altă reprezentare a ceea ce este numită ”decision fatigue” este alegerea lui Steve Jobs (sau, recent, a lui Mark Zuckerberg), de a se îmbrăca cu un număr limitat de culori/haine. Asta nu înseamnă să cădem în extrema uniformei revoluției lui Mao, că acolo era despre sărăcie și despre condiționări.

Atunci când un prietenul mă invită la masă, am încredere că estimează durata de deplasare și va alege un restaurant care mi se potrivește și mie. Sunt mai multe cadouri pe care le primesc: timpul cu el, un meniu potrivit ales cu grijă pentru mine, încrederea confirmată.

Când am făcut 40 de ani am traversat o criză. Aproape clasică, deși am bâjbâit niște luni până să îmi confirme un profesionist că am toate simptomele În procesele de introspecție, natural, au venit o serie de decizii importante – una a fost că that’s it, voi îmbătrâni cu același bărbat, pot să îmi iau gândul de la fluturii din stomac. O alta a fost să nu mai fac conversații de complezență. Nu mai am timp pentru ele. Decizii ca acestea au făcut spațiu în jurul meu, ba chiar au pus și nițică distanță Mă iluzionez să cred că transmit niște semnale clare despre cum știu să dau valoare timpului meu și alegerilor mele.

Cine sunt și care dintre opțiuni, ideal mai multe decât două, este mai aliniată cu cine sunt eu și cu valorile mele? Sunt împăcată în familie, dincolo de toate dificultățile și nu sunt puține. Am o mână de oameni cu care ”bârfesc” educație și mă simt în siguranță. Pentru că valorile mele sunt împărtășite de ei. Și asta îmi simplifică viața.

Pragmatic – dacă vă pregătiți de căsătorie, duceți-vă la consiliere, inclusiv la consiliere financiară. Stabiliți cum vă veți gestiona banii și cum veți lua deciziile importante împreună. Nu e rău per se ca ”bărbatul să fie cruce în casă”. Are un start mai lent, dar peste ani, veți aprecia că toate cumpăraturile sunt treaba lui, că voi nu știți cât e factura de la întreținere și care este meniul pentru mâine. Trust me… Și așa se construiște temelia de încredere. Care simplifică viața și alegerile.

Iar aceasta este a cincea lecție, pe care am învățat-o cel mai greu, cu cele mai mari costuri. Adunați-vă cu cine vă seamănă, va deveni tot mai ușor să luați decizii. Pentru a fi siguri e obligatoriu să treceți împreună prin foc, măcar o dată. Altfel rămâne cum am învățat de la o prietenă mult mai tânără: ”maică-mea mi-a spus ca mai pe la început, când nu sunt prea aprinsă, să îl las să se îmbete o dată tare, ca să știu ce mă așteaptă.” Deh, suflet de moldoveancă…

* am realizat scriind că nu a existat acest moment formal