Despre copilul care nu există

Când eu mi-am asumat proiectul Coaliției, tu ai intrat în clasa a V-a. Anul acesta ai terminat școala generală. Am avut așteptări, am avut încredere. Încă mai am. Niște urme de încredere cât să îmi dea energie să caut o altă soluție. Mă uit în urmă la cei patru ani și nu îmi este rușine. Am fost martora, am contribuit, la construcția unei energii noi, unor schimbări de procese și de atitudini.

Prima dată te-am cunoscut prin februarie 1990. Am picat la medicină în 1989 și am decis să nu stau pe banii alor mei, până se face vară și pot da din nou admitere. În iarna aceea am mers, ca să mă întâlnesc cu tine, uneori zilnic, doi kilometri pe jos, pentru că nicio mașină nu trecea troienile de zăpadă.

Înainte de a avea copii, pe “ai mei”, m-am îndrăgostit de lumina din ochii tăi. Niciodată nu am uitat să fiu prezentă în lumina aceea. Zilele trecute, o fetiță rătăcită și plânsă, mi-a dat mânuța cu încredere, ca să o ajut: “Tam”, mi-a spus arătându-mi o direcție. “Tam.”, i-am răspuns dând aprobator din cap, deși habar nu aveam ce înseamnă.

Te văd în ochii tuturor copiilor cu care mă conectez preț de câteva secunde, oriunde mă duc, dacă sunt prezentă. Îmi zâmbești aproape instantaneu. Pentru că știi că TE VĂD.

Când ai crescut și m-au crescut și pe mine băieții, te-am surprins ascultându-mă cu atenție. Și dacă am fost prezentă, din nou, am scos din tine la lumină, din nou, privirea aceea pe care ți-o știu din februarie 1990. Și pe care foarte puțini din colegii și profesorii tăi de la liceu ți-au văzut-o vreodată.

Dar știi…?, am și eu mecanisme

Photo by Samuel Zeller on Unsplash

le mele de protecție. De exemplu faptul că am rărit momentele în care te-aș putea vedea, la tine în școală, străduindu-te să citești povestea aceea scrisă cu litere mari, din cartea cu imagini colorate, din care cei mici citeau ieri fără probleme. Doare prea tare.

Cel mai mult, astăzi, în zi binecuvântată, mi-aș dori să te vadă și alții.

Și să fiu curajoasă pentru tine.

 

Să le spui direct, față în față, povestea ta.

Cum a fost școala pentru tine.

Cât de mult te-ai bucurat când a început, pentru că nu fuseseși cu ceilalți copii la grădință.

Și cât de mare a devenit, în timp, distanța dintre tine și ceilalți.

Aș vrea să ai puterea, și eu să o am pentru mine și tine, să le spui cum nu înțelegi de ce nu s-a lipit de tine deloc matematica de cinci, deși ai venit la școală.

Cu excepția zilelor în care nu aveai energie să fii într-un loc în care părea așa, cumva, nu știi cum să explici – că nu ești văzut, că nu exiști.

Știu, știu că îți faci vină și apoi cauți scuze. Te simți vinovat că nu ai învățat mai mult. E normal, puiule, e în reguă, să îți rescrii povestea, căutând scuze: nici nu ai prea fost ajutat. Oamenii mari sunt foarte buni la partea asta cu scuzele – e mecanismul lor de supraviețuire. E natural să ai o explicație pentru eșecul acesta de care toți de acuză – cică nu ai vrut să înveți…

 

Am terminat gimnaziul împreună. Eu îmi mai dau un an, așa mi se pare potrivit.

Cinci ani pentru cinciul tău, pe care știu că puteai să îl obții. Aveai tot ce era nevoie, curiozitate, bucurie, dorință. Dar ai fost cam de unul singur.
Iar zilele acestea ne străduim să te abandonăm de tot.

 Despre copilul care nu există

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *