Doar un părinte

Scrisoare către Ministrul Educației (oricare/oricine ar fi)

 

Stimate Domnule Ministru,

Am urmărit cu mare atenție actele normative emise la nivelul Ministerului în ultimii doi ani de zile. La un moment dat am reușit să văd imaginea de ansamblu a reformei propuse de ministrul Funeriu: multe acte, ca un joc de puzzle, care au format la un moment dat un înțeles. Înțelegeam sensul respectiv, în primul rând ca părinte.

Am trei copii, sunt un bun cetățean – profesorii mei din Facultatea de sociologie mi-au spus, relativ în glumă, despre sistemul de alocare a copiilor: ”unul pentru tată, unul pentru mamă, unul pentru societate”. Copiii mei, cetățeni români vor fi/ar putea fi contributori neți la PIB, la sistemele de asigurări, la susținerea dezvoltării țării din care fac parte.

Am trei copii, dintre care doi mai mari, deja in sistemul colegiilor naționale din București. Trăiesc cu ei experiențe diferite, copiii sunt diferiți și încerc să le respect structurile și talentele care îi diferențiază. Ca părinte, preocuparea mea fundamentală este să îi învăț să fie prezenți, să facă parte din proces, fie el și unul educativ tradițional, și să înțeleagă în ce mod prezența lor îi transformă, îi ajută să crească.

Chiar dacă mi se reproșează lipsa mea din interacțiunea cu profesorii lor, eu am o justificare: nu merg să vorbesc cu profesorii, mai ales ai celui care nu e premiant, pentru că este alegerea mea să îl las să se descurce. Ca părinte, atunci când nu va putea să găsească o modalitate de a accepta un job, la pachet cu eventuala aliniere la sistem, cu un șef nedrept și poate abuziv, nu voi avea cum să mă duc să vorbesc cu șefu’… pentru el.

Ca părinte, dacă vrei să participi la îmbunătățirea cadrului educational în care crește fiica/fiul tău, ai la dispoziție doar câteva variante: să îi organizezi programul extra școlar, să plătești meditații – eventual cu profesorul pe care îl are la clasă, să îl controlezi excesiv zi de zi (că doar nu ai altceva mai bun, mai util, mai productiv de făcut). Ba chiar, în ultimii ani, ai posibilitatea să îi îmbunătățești portofoliul educational: prin achitarea taxelor de participare – nu mici – la tot felul de concursuri școlare, recomandate bineînțeles de profesorul de la clasă. Posibilitățile de intervenție sunt în majoritate exterioare spațiului școlar.

Domnule Ministru, îmi doresc o școală în care să intru măcar o data pe lună și să mi spună și lucruri bune despre copiii mei. Aș vrea ca un profesor să îmi povestească cum a găsit el metoda potrivită pentru ca fiul meu să înțeleagă un anume tip de ecuație. La clasă, pentru că, înainte/după ore, sunt o mulțime de alte aptitudini și abilități care trebuie testate, încercate, asumate și la fel de importante pentru devenirea lui ca bun cetățean. Îmi doresc o școală unde să pot să îmi exprim părerea fără să îi fac rău copilului: în ce fel e relevant să faci informatică dacă abia peste trei ani înveți la matematică ceea ce îți este necesar? La fel și pentru fizică. Am constatat că pentru BAC-ul de fizică, filiera teoretică, e nevoie doar de cunoștințele dintr-un an școlar. Și chiar și în aceste condiții rezultatele la BAC sunt atât de slabe.

Sigur, domnule Ministru, e posibil să fie, ca de fiecare dată, vina noastră a părinților. Că nu ne-am crescut bine copiii, că nu sunt suficienți de cuminți și de respectuoși la ore, că părinții, inclusiv cei ca mine, au curajul și îndrăzneala să pună întrebări. Cum ar fi ca brusc, de mâine, să dispară jumătate din normele didactice din licee, pentru materiile așa zis ”grele” – care contează? Cum ar fi să fie orele de 45’ pentru că e o generație mai grăbită, mai iute, însă aceste ore să fie structurate altfel? Cum ar fi să se stea mai mult în laboratoare și laboratoarele să fie adecvat utilate? Cum ar fi să se mențină propunerile din Legea 1/2011 și elevii de liceu să poată opta pentru anumite module, în funcție și de ceea ce le place să învețe (o măsură pe care unii profesori o așteptau cu speranță)?

Unul dintre fii mei adoră să meargă la liceu, merge inclusiv când e răcit serios și ar trebui să stea acasă. Însă are absențe. Pentru că uneori nu intră la ore. ”Nu are chef”. A refuzat orice ajutor al nostru de motivare a absențelor sau de folosire a unora dintre zilele la dispoziția părinților. Noi am înțeles mai greu: el vrea să fie la școală, îi place, însă are momente în care procesul este plictisitor, agresiv, frustrant. Și alege să stea în curtea liceului. Este văzut de profesori, iar aceștia la rândul lor aleg să aibă o reacție. Și dacă, în fapt, prezența lui în curtea școlii e o formă de protest?

Una dintre scuzele și justificarea profesorilor este ”lipsa de respect”. E  o vorbă care spune: ”Ce dai, aia primești”. Eu nu acuz pe nimeni, dar reproduc una dintre întrebările lui: ”Nu înțeleg ce fel de satisfacție poate să aibă un profesor, un adult, din a umili un elev în fața celorlalți?”. Eu i-aș putea explica, am învățat aceasta. Aș avea câteva posibile răspunsuri. Însă ar fi înțelegerea mea, răspunsurile mele, nu ale lui. Pe ale lui trebuie să le găsească singur, indiferent de preț și conformarea nu e potrivită cu această vârstă.

Concluzionând, domnule Ministru, părinții au partea lor de vină iar elevii, în calitatea lor de minori ”de educat” sunt principalii vinovați. De aceea, probabil, aceste două categorii sunt eliminate din procesul decizional. De aceea nu putem să solicităm mai nimic în calitate de părinți, de exemplu concursuri ”pe bune” pentru posturile de profesori/directori și eventual posibilitatea de a face parte din comisia de concurs.

Noi avem doar obligații: – să nu punem întrebări;/ – să întreținem sistemul din interiorul lui: plătind meditații, excursii, concursuri școlare;/ – să ne supraveghem copii să nu pună nici ei întrebări.

Un expert european în educație a încercat să mă convingă că nici un stat nu are interese în educație, în performanța sistemului, pentru că educarea unor cetățeni liberi, cu valori și principii nu este în interesul său. Era mai degrabă tristețea lui despre rolul și acțiunea statului, pentru că acțiunile lui erau justificate de crezul că o țară va primi de la cetățenii ei la fel de mult respect ca cel pe care îl oferă. Căci singurul timp care contează fundamental în formarea unui adult este cel de până la 18 ani.

Drept care, domnule Ministru (oricine ați fi, repet), când mai legiferați, gândiți-vă și la părinți! Gândiți-vă la cum se întâmplă lucrurile, la proces, nu la ”cine” întâmplă lucrurile. Am convingerea că în jurul dumneavoastră sunt mulți părinți de calitate, implicați, prezenți.

Sperând că veți găsi timp de gândire, vă mulțumesc anticipat.

Un părinte de elev în România, București, 19 iunie 2012

 Doar un părinte

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *