În educația din România se manifestă tot felul de oameni: de la profesorii universitari din școlile sau departamentele de pedagogie și psihologie și chiar didactici – unora li se spune, pe bună dreptate și meritat „maieștri” ai domeniului, până la părți interesate cărora li se recunoaște dreptul de a participa la discuții până în momentul în care ceea ce spun nu este convenabil, drept care li se chestionează „legitimitatea”. Însă educația este fix domeniul care ar trebui să încurajeze practicile de ascultare a fiecărei părți, de valorizare a ideilor care par mai ciudate în prima fază și de acceptare conștientă a diferențelor de opinie.
Apropiată de acest domeniu în ultimii ani, am asistat la eforturile unora dintre noi pentru transformare.
Întrebarea a rămas cu mine (ca de obicei, spune coach-ul din mine…). Pentru că „împreună” este despre oameni. Care sunt oamenii care transformă educația? Și ce valori trăiesc ei? Cum muncesc și în ce fel sunt recompensați? Pentru partea de recompensă asociată pozițiilor ocupate în sistem există obligația declarării veniturilor prin declarațiile de avere si de interese. Fiecare putem avea cheia noastră de lectură pentru aceste documente însă ele pot genera o gândire de tipul – acolo de unde vin veniturile mai mari este și energia alocată mai mult. Problemele apar în momentul în care partea mai consistentă a veniturilor nu vine de acolo unde este mai mult și mai important de muncă. Sau…, mă rog, acesta este doar tiparul meu de gândire, bazat pe experiențele de management de proiect, un tipar care înceacă să aibă o logică și ceva etică…
În administrația centrală, distanța dintre cel care câștigă peste zece mii de lei net/lună și cel cu trei-patru mii este uriașă. La fel ca și distanța dintre educația din oraș și cea de la țară. Am adus în discuție subiectul veniturilor pentru că observația mea de fond este că intrarea în aceste sisteme (educație, sănătate, asistență socială etc) este foarte puțin atractivă pentru mai tinerii profesioniști sau pentru cei care nu au adunat suficiente hârtii la dosarele personale. Această situație este construită ca un sistem de control: „poți face o revoluție în sistem doar dacă nu ești flămând„, „ești la început, trebuie să ne slujești pe noi„, „îți oferim oportunități profesionale remarcabile, ar trebui să îți țină de foame„, „vrei să călătorești?, te trimitem noi la o conferință, congres„, „poți să mai ții cursuri, te recomandăm la o organizație sau alta, cursurile sunt în weekend„, etc….
Toate aceste „soluții”, care țin la propriu de foame – știu o tânără intrată recent în sistem care nu și-a cumpărat încălțări de iarnă – „cât de grea să fie iarna în București?” a spus, subminează peformanța, motivația și, mai ales, productivitatea celor care ar trebui să transforme educația din România. Pe măsură ce trec anii constați că ai nevoie de zilele de odihnă, pentru a fi eficient de luni până vineri. Să susții cursuri în week-end, dacă ești profesionist, presupune efort și energie dăruite – odihna, recuperarea, nu vin instantaneu. Pe măsură ce trec anii ai nevoie de opt ore de somn de calitate în fiecare noapte. Și de plimbări în natura, de respirație profundă. Există un rost al pauzei și vacanței în educație însă noi nu îl respectăm fix de la vârful sistemului….
Ce aștept eu de la noua Lege a Educației? Ohoho…., multe. Însă printre altele îmi doresc un ritm al școlii mai aproape de ritmul anotimpurilor, naturii, vieții urbane/vs/rurale, mai descentralizat, mai aproape de nevoile copiilor. Și, foarte mult, atât eu cât și colegii mei din Coaliția pentru Educație, îmi doresc un sistem de salarizare mai echitabil:
Sistemul de educație se îndreaptă spre un timp în care are nevoie de ajustarea mecanismelor „macro” – de făcut înainte de creșterea finanțării. „Mai mulți bani” în sistem poate fi un obiectiv care împlinit produce rezultate – mai multă echitate și calitate – doar dacă sistemul de țevi prin care ciculă apa (a se citi „banii”) este replanificat.
În rest…, rămâne cum am stabilit: e nevoie de un sat pentru a crește și educa un copil, dar îmi imaginez că și în satul cel mai sărac e timp pentru odihnă, reflecție, respect și cei care sunt în poziție să îi ajute pe ceilalți nu se culcă noaptea târziu cu grija mesei de mâine.
Și…, că e sâmbătă astăzi: Voi când v-ați jucat ultima dată?