Etica adevărului şi dimensiunea creştină a gestului ministrului Rus

Pentru că deja a început o polemică despre legalitatea acţiunilor ministrului Rus, îmi permit să aduc în discuţie două aspecte: faptul că el a spus adevărul şi dimensiunea creştină a gestului său.

1. Am ales să scriu despre acest subiect, deşi analiza politică nu mai face parte de foarte mulţi ani din preocupările mele. Curios lucru: chiar din perioada anilor 2000 – 2004. Nici măcar nu am pe blog o categorie potrivită pentru a încadra ceea ce voi scrie. În realitatea modul “absolut democratic” în care funcţiona societatea românească în acea perioadă este contextul în care mi-am schimbat cariera fundamental, orientându-mă spre un spaţiu care îmi permite activare şi performanţă în relaţie doar cu mediul privat. Am fost obligată să fac aceasta ca parte din preţul plătit pentru activitatea şi afinităţile mele anterioare anului 2000.

Ioan Rus, în calitate de Ministru de Interne, nu era îndreptăţit să sune un cetăţean condamnat pentru a discuta despre modul în care acesta se conformează legilor ţării. Punct. Majoritatea dintre noi, într-o situaţie similară nu ne-am aştepta la un astfel de telefon.

M-am întrebat dacă alegerea lui de a povesti cele întâmplate a fost una conştientă. Ştia că oricum s-ar fi aflat. A ales să spună adevărul pentru că: i) a considerat că gestul său este un act de asumare a unui adevăr? ii) dacă nu ar fi făcut-o ar fi apărut informaţia de la jurnalişti, chiar de la Preşedinte? iii) a fost un gest de respect şi curaj? iv) a fost un semnal politic, atât pentru membrii PSD (‘ne pasă de voi’) cât şi pentru opozanţi (‘îmi pasă de–ai mei în orice circumstanţe”)?

Aş prefera o explicaţie a Ministrului de Interne. Pentru că altfel, există un risc major ca gestul lui să fie un indicator pentru un comportament care se va generaliza după alegerile generale din toamnă.

2. Ioan Rus a fost miercuri un creştin care, vorbind cu un alt om, a realizat că există riscul ca acesta să vrea să îşi ia viata. Punct.

România este o ţară sfâşiată acum – deja nu mai vorbim despre cele “două Românii” (vă aduceţi aminte de campania electorală din 2004?) pentru că lupta nu mai este în afara noastră, ci în interiorul nostru. Într-un astfel de context emoţional, fiecare ne întrebăm doar chestiuni fundamentale (de tipul: “să îl credem sau nu pe Năstase?”, „adevăr sau minciună”). Ceea ce se întâmplă ne afectează pe toţi pentru că şi contextul economic este propice dezbaterilor legate de valorile morale.

Săptămâna trecută am citit şi am dat share unor declaraţii ale unui înalt demnitar austriac – despre austeritate şi riscul unor mişcări sociale care au permis în trecut, după primul război mondial, apariţia lui Hitler. Când ne gândim la ceea ce s-a întâmplat în perioada exterminării unui număr important de europeni, ne întrebăm: “şi cu ce era ocupat Dumneazeu atunci?”. Percepţia mea de atunci este că a fi fost evreu era un pretext potrivit cu acea perioadă. În esenţă, lupta a fost tot între ură şi iubire. Şi se pare că nimeni nu poate iubi dacă îi este foame.

De aceea, pentru mine, care am nevoie să cred că există în oameni părţi infinite de lumină, gestul lui Rus, de a încerca să prevină ceva rău, este un gest de iubire. E alegerea mea să îl privesc astfel. Şi aş fi fericită până la capăt dacă, reanalizând limitele mandatului său şi fiind pus în situaţia unei alegeri, îşi va da demisia pentru că l-a sunat pe Năstase. Căci recompensa pentru gestul său este mult mai înaltă decât poziţia vremelnică de ministru.

 Etica adevărului şi dimensiunea creştină a gestului ministrului Rus

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.