Eu nu sunt mama ta

din grădina mamei mele

Îmi las privirea să colinde pe fereastră. Trenul trece prin platoul Făgărașilor, e soare, iarba este deja mare și promite un cosit spornic pentru gospodari. Munții mai poartă ceva urme de zăpadă, dar platourile verzi din apropiere confirmă că, cel puțin pentru ovăzul de-aproape un metru, se apropie vara treieratului.

Rândurile de cuiburi de cartofi, aliniate perfect de mâna cuiva care a făcut asta repetat zeci de primăveri mă fac să mă întreb cum vor fi locurile acestea peste doar câteva zeci de ani. Vor mai fi locuite? Casele acestea vor mai fi troienite și colindate iarna de Crăciun? Uneori cred că, cu fiecare casă în care mor proprietarii și nimeni nu o mai locuiește, ne abandonăm țara mai profund decât dacă am emigra. Șoselele unei țări sunt ca un sistem circulator: ele duc viața în cele mai îndepărtate cotloane. Și o dată cu viața vin și copiii, școlile, viitorul.

E ca o scrisoare ceea ce vreau să îți scriu, draga mea. O voi scrie ca și cum ești doar una, dar, în fapt, ești un personaj colectiv, pentru că sunt mai multe nume care-mi vin în minte. Cândva, ca și mine, ai ales să pleci de acasă și poate deja, ca și mine, știi deja că nu te vei mai întoarce. Iar distanța dintre tine și mama ta, niciodată explorată suficient, niciodată spulberată de taina unor împărtășiri în două, la ceas de noapte, va crește.

În zilele care au urmat și anii, cu siguranță, ai căutat ceva al cărui nume nu îl puteai pronunța. Un ceva indefinit și idealizat pe măsură ce trec anii. Femeile cu care vei întâlnești, prietene, mamele lor, colege, șefe, mentori, modele, te  seduc uneori, pe fondul acestei nevoi insuficient reprezentante. Și poate te-ai surprins deja vorbindu-le în minte cu replici de tipul:

„Vorbește exact ca mama.”

– „Se poartă exact ca mama.”

– „Mama mea nu s-a purtat niciodată așa.”

Iar continuarea nu este nici despre bine și nici despre rău neapărat. Ci despre ceva ce nu a fost sau ceva ce a fost și ar fi meritat să fie altfel.

Dar cea care este acum în fața ta nu este mama ta. Pare că seamănă, dar tu ești cea care îi dai acest conținut. Pare că este mămoasă și te înțelege, dar este o străină, în fapt. Nu te-a purtat pe brațe, nu te-a alăptat și, din păcate, nu e ea cea care poate te-a izgonit și te-a pedepsit, copil fiind.

Așa că, „la faza asta”, ai o singură șansă: să te reconectezi cu mama ta, cu încredere. Căci toată viața învățăm, schimbarea e oricând posibilă, toți reacționăm bine la iubire și blândețe și voi două meritați timpul acela de taine împărtășite în miezul nopții.

Iar pe cea care este acum în fața ta să o iei așa cum este, cu bune și rele, cu lumina pe care o poartă. Și împreună, ca doi adulți asumați, să faceți ceea ce aveți de făcut, cu răbdare și ascultare. Pentru că până vor veni copiii, ai tăi, este foarte posibil ca șansele tale de învățare să-ți fie aduse în viața de acești adulți, de aceste femei care par să semene cu mama ta. Care ne zgândără, care ne provoacă, care ne scot din starea noastră de inerție, pentru că suntem norocoși să primim aceste șanse de cunoaștere și împăcare.

Să fii asumat ca adult este un efort de fiecare zi, vine cu anii, cu pierderi și câștiguri de oameni și relații. Dar merită.

Da, știu, eu sunt mai mămoasă, pentru că sunt mama de trei și sunt empatică.

Da, știu, știu, dacă îmi explici ce simți eu înțeleg, pentru că a simți este despre mine și cum percep eu lumea.

Da, știu, ai dreptate, mai greșesc față de tine și pot să mă simt vinovată.

Dar, draga mea, eu nu sunt mama ta, iar ea rămâne singura care te poate iubi necondiționat.

Sibiu, 13 mai 2018, 36/40

 Eu nu sunt mama ta

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *