evoluţie (1)

Astăzi am lucrat ceva pentru soţul meu. Am corectat un text. Lucrând am ascultat Albinoni şi am fost acolo, în Evul Mediu, în timpul în care mi-aş fi aşteptat bărbatul plecat la cruciadă, poate.

De sute de ani femeile îşi aşteaptă bărbaţii. Iar în ultimul secol am decis, ca femei, la nivel de discurs mondial, că ar fi foarte bine dacă bărbaţii ne-ar aştepta pe noi. E sens aici? E devenire? E egalitate? Poate fi.

Poate fi bogaţie, în sensul de resurse financiare. Economiştii vor zâmbi, pentru că forţa de muncă feminină contează acum major în economia mondială.

Poate fi bogăţie în sensul de resurse educaţionale – cât de minunaţi pot fi copiii aceştia care au avut şansa unei familii cu doi părinţi, împreună, licenţiaţi.

Poate fi bogăţie în sensul de dezvoltare personală. A ei sau a lui. În momentul în care realizează că nu e important cine aşteaptă pe cine ci ceea ce se întâmplă în momentul în care aşteptarea a luat sfârşit.

Sute de ani a fost într-un anume fel. Acum e diferit. Însă multe întâmplări şi poveşti mă determină să cred că nu există delimitările acestea între mii/sute de ani şi zeci de ani. Ci un amplu proces de evoluţie marcat de o sumă de pietre de hotar. Ceva îmi spune că în fiecare decadă era diferit. Şi că dinamica dintr-un cuplu era cu totul alta decât ceea ce citim în cărţi.

 (Albinoni a fost căsătorit cu o solistă de operă. A scris 81 de piese de operă, din care 28 au fost montate în Veneţia. Cine a aşteptat pe cine?)

 evoluţie (1)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *