Fără risipă de sine

Recunoscătoare bunicului meu dinspre mama. Costache DODOI, născut la 1 septembrie 1909 și decedat la 17 august 1996.  A fost prizonier de război pe frontul de est și a avut două rânduri de copii, unii înainte de război, alții, mai ales fete după. A crescut mari, la casele lor, doar doi băieți. I-a îngropat pe amândoi – am fost martoră, copil fiind, la ambele dureri.

Bunica mea, soția lui, a murit în 1973, când eu eram mică. Bunica a murit tristă că fetele ei nu vor ajunge la casele lor și că nu are cine să le facă zestre. Bunicul nu s-a recăsătorit deși i-a supraviețuit 23 de ani. Și nici nu a adus o altă femeie în casă. Și-a supravegheat ginerii cu toate puterile. Până la finalul vieții cred că a considerat că ei nu sunt la fel de buni ca băieții lui și că oricum au parte de niște neveste harnice și vrednice pe care nu le prea merită.

Iar eu? Ah, eu am crescut printre picioarele lui, practic. Mă gândesc că cel puțin trei ani am fost mare parte din timp în curtea lui și am dormit în aceeași cămăruță cu el. Și ne-am descurcat. Nu știu să vă spun mai nimic din timpul în care bănuiesc că eram mai mult singură, sau cu “gașca din cartier” – parte a satului în care locuiam. Știu însă foarte bine cum fugeam de acasă. Era o ulucă – o scândură dintre cele din gard, montate vertical, care se desprindea din cuiul de jos. Dată la o parte lăsa loc cât să trec. Și nu ratam nici o ocazie. Poate doar în momentele în care constatam că gardul fusese din nou reparat.

Două sunt momentele din an care, repetate, dau consistență recunoștinței mele că a existat, că a avut răbdare și că am avut la cine merge în vacanțe. Primul este asociat cu vara și al doilea cu vacanța de iarnă.

Vara însemna în primele săptămâni călătoria în fânețele încă necăzute la prima coasă. Vacanța de vară, totdeauna percepută la început ca fiind infinită, se ascundea printre înălțimile ierburilor din fânețe. Am căutat acel miros, adult fiind, și nu l-am mai găsit decât sus, printre munți. Căci animalele acelor timpuri mâncau, vă rog, să mă credeți, nespus de parfumat… Și noi ne ascundeam unii de alții, punând iarba la pământ, spre disperarea cosașilor care ne fugăreau de fiecare dată. Însă parcă niciodată nu ne fugăreau cu supărare, era un fel de dojană care conținea iertarea din amintirile lui Creangă.

Iarna însemna săniuș – pe valea dinspre fânețe, că erau acolo câteva pante numai bune. Însemna statul după sobă, juflă, fructe învelite în ziare, o felie de pâine caldă înmuiată în miere, cotrobăitul prin pod, ronțăitul de fructe uscate astă-vară, la soare, pe acoperișul de tablă de la magazie. Alegeam mai întâi feliile de pere, că erau mai dulci și mai cremoase decât cele de mere.

Iarna însemna mersul cu uratul și banii de pușculiță pentru visele mici și greu de atins. Eram fericită și la 25 de bani, însă când unchii mei au sărit la 10 lei a devenit chiar important și lucrurile simple au căpătat altă valoare.

Și în toată această agitație și viață a mea exista și bunicul cel discret, autoritar, blând și destul de răbdător. De la el am păstrat Biblia, primită în 14 decembrie 1969, cu următoarea dedicație din partea preotului de parohie: “Să îți fie Sf. Scriptură spre întărire în dreapta credință ortodoxă și nu spre pierzanie, ca și acelora ce răstălmăcesc Scripturile.”

De la el am învățat, trăgând cu urechea la o conversație de duminică după-amiază cu fratele lui, că e adevărat ce scrie la Biblie: “zilele omului sunt 70 de ani numărate”. Pentru că el cel mai bine s-a simțit la 50 de ani, că de exemplu până la 30 nu a înțeles mare lucru din viață, căci este nevoie ca omul să fie puternic și la trup și la minte ca să realizeze lucruri. Exemplul lui pentru mine a însemnat mai ales o disciplină extraordinară: fără slăbiciuni arătate/demonstrate, orientat către rezultat și obiectiv. Fără risipă de nici un fel. Fără risipă de sine mai ales.

Așa că vă urez vouă, cititorilor, gândurilor mele de astăzi, să trăiți măcar 85 de ani puternici la minte și delicați cu nepoții și nepoatele voastre.

 Fără risipă de sine

2 Comments

  1. alina | | Răspunde

    Mulțumim pentru articol! A fost plăcut să citesc despre copilărie. Parcă timpul petrecut la țară seamănă în toate copilăriile! Și așa m-am dus și eu cu gândul la bunicu”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.