Final. Final?

Povestea, pe scurt.

Povestea provocării se oprește aici.

”Hristos S-a Înălțat!” și-au spus astăzi ortodocșii din România. Și așa am făcut și eu la cel dintâi telefon al dimineții, cu mama mea. Am mărturisit bucuria unei închideri. Ca și cum mi-am luat un canon: să fiu atentă la mine și gândurile mele, într-un exercițiu de voință și disciplină dus cu mine patruzeci de zile. Nu a fost Camino, nu a fost India, nu a fost o lungă vacanță. Pentru că am vrut să pot să duc truda zilelor obișnuite cu gândul că, în fiecare zi, pot construi momentul care să mă hrănească.

Am scris. Am fost inspirată de întâmplările zilei. Am scris ca-ntr-o asumare – am vrut să văd dacă pot să fiu, în fiecare zi, prezentă în viața mea, într-o formă de recunoștință adevărată – lipsită de ego și așteptări. Am fost la birou, am fost plecată din București, mi-am sărbătorit soțul și puiul mic, ne-am mutat cu biroul la c4c, am continuat să pun timp în Coaliție. O rutină ținută cu trudă. Ca în serile în care am ajuns acasă sfârșită și am pus masa, m-am bucurat de prezența lor, am golit bucătăria și am rămas să scriu, eu, laptopul și un pahar de vin.

Am scris unele texte în câteva zeci de minute iar altele s-au așezat mai greu  – și acum sunt două care au nevoie de detalii. Dar am învățat deja că diferența dintre 10 și ”10 cu felicitări” nu se consemnează în registrele vieții.

Am râs, am zâmbit frunzărind fotografii care să mă inspire. Și am plâns, de drag, de dor, de jale. Și cel mai mult am plâns de prea plin.

Am tânjit să scriu pentru educație. Dar aveam nevoie de timpul și această distanță. Ca să știu puțin mai bine pe unde sunt și ce nevoi am. De departe cel mai important lucru pe care o femeie, dar și un bărbat, trebuie să îl învețe în viață: să nu se mintă amestecând dorințe, strategii de supraviețuire sau disimulări cu nevoile sale reale.

Se cuvenea să scriu și despre alte femei – le-am avut în minte. Pe unele m-am gândit că felul meu de a le expune s-ar putea să le sperie. M-am gândit că ce știu despre ele și cum mă inspiră stă sub semnul miracolului când cineva se deschide către tine pentru că are nevoie să fie ascultat și, poate, ești singura sau aproape singura persoană căreia i-a spus o taină. Despre altele poate nu mi s-a așezat în aceste zile, specific, lumina potrivit. Ca la o fotografie, sunt oameni și întâmplări care merită cea mai potrivită lumină.

Am decis că voi mai scrie. Atunci când oamenii din jurul meu sunt învăluiți în lumina potrivită. Poate chiar preferata mea, cea mai blândă lumină a asfințitului.

Ne mai vedem, ne mai auzim, ne mai citim. Mi-a plăcut. Mulțumesc că m-ați urmărit și citit. Recunoscătoare.

București, 17 mai 2018, 40/40

 Final. Final?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *