Furia unei ongiste

Maria, în ziua în care s-a lansat Coaliția pentru Educație.

În povestea mea cu Maria, de fiecare dată blândă și generoasă cu mine, a existat un moment ciudat, cauzat de un ”like” dat fără mare atenție. Am rumegat acel moment și încă o mai fac, nefiindu-mi clar dacă sunt supărată pe mine, sau pe contextul creat. Dar mărturisesc că nu mi-a plăcut de mine – ar fi trebuit să fiu mai clară…

Am auzit-o ultima dată în public pe Maria la Romanian Business Leaders’ Summit, în panelul dedicat educației, vorbind despre furie. Am auzit-o de multe ori vorbind, am avut conversații cu sens, repetate, în ultimii trei ani. Dar pasiunea cu care a vorbit în martie a.c. despre furia ei, despre cum funcționează aceasta ca motor pentru acțiune, pentru activism, m-a lăsat cu întrebarea dacă ”furia” este mai degrabă o emoție pozitivă sau negativă?

Asociația OvidiuRo, Maria, dar și Leslie, au fost aproape de proiectul Coaliției chiar înainte de a exista el. La Maria acasă s-au ținut uneori edu-șezătorile în care cei pasionați se adunau și puneau lumea la cale. Pe Maria am ascultat-o povestind povestea așa cum a fost și așa cum a ajuns ”Fiecare copil la grădiniță” un program național și apoi o lege. Și Mariei a trebuit, într-un fel, ”să îi țin spatele”, voluntar – ea nu a cerut niciodată, în fața criticilor programului și, mai ales, în fața lui Gelu. Cred că prima dată Gelu m-a atacat din voleu, nici măcar nu îmi dădeam prea bine seama cu ce se ”mănâncă” realitatea unei organizații de organizații, cu interese ale membrilor uneori adverse și cu multe alte organizații în afara noastră care ne țin sub lupă. Și nu voi analiza astăzi punctele tari sau slabe ale programului, ale oricărui program de tip ”transfer condiționat de bani” către beneficiari.

Pentru mine, care mă știți, am fost pe-aici și m-am reîntors relativ recent, mediul asociativ încă mai este obiect de studiu. Da, este de-a dreptul provocator să ai o astfel de carieră și ea să fie și monetizată decent. Dar este imposibil să obții performanță în acest sector fără angajament 100%. Și fără echipe și manageri de proiect plătiți măcar la 80% din valoarea competențelor pe care le probează în obținerea de rezultate. Și cine nu a fost pe-aici înainte de Phare, să aibă rezerve în aprecierile pe care le face. Așa că, pentru mine astăzi este despre Maria.

În acest mediu competitiv – toți ne batem pe aceleași resurse, Maria, dacă a putut, a împărțit. Cred că este unul dintre cei mai generoși ong-iști pe care îi cunosc, extrem de orientată către rezultate, strategică pe termen mediu și lung. Mai cred că are stomacul tare și este creativă în găsirea de soluții.

Maria m-a introdus Simonei Bernat și ei îi datorez insistența de a ne cunoaște față în față. În general am cunoscut oameni și am fost în contexte în care ea a deschis, regal, ușa. Dar nu doar pentru aceasta îi sunt recunoscătoare.

Îi sunt recunoscătoare pentru că mi-a permis să observ cum a gestionat povestea criticilor aduse programului pe care l-a condus opt ani.Draga mea, Maria. Am fost recent într-o comună din sud, educatorii știu de program, familiile îl accesează.” Da, este o componentă socială, nu este direct educație, contribuie la acces. Și da, să dai bani este cel mai simplu pentru un stat, mult mai simplu decât să oferi acces la servicii sociale dedicate, personalizate. Dar noi, în sectorul ong, nu avem de la începutul acțiunii noastre toată înțelepciunea din lume și nici toți experții relevanți – dacă or fi în țară. Cu mintea de-acum aș vrea ca niciun fel de componentă de tip social, vezi masa caldă, rechizite, să nu treacă prin școală. Aș vrea ca alte două ministere să trimită în școli sume per capita pentru celelalte servicii (e.g. masa caldă să vină de la Ministerul Muncii). Ca să fie clar ce plătim în educație și să cerem calitate în procesul educațional, fără să ne ascundem după aspecte legate de echitate și acces.

Însă, așa cum erau vremurile și expertiza pe-atunci, tichetul sociala pentru grădiniță a fost o formulă bună. Poate nu cea mai bună. Dar este forma prin care Maria a ales să își canalizeze furia și disperarea multelor drumuri făcute în satele sărace ale țării, către un plan și către o anume formă de acțiune. Aceasta am învățat eu, de la Maria, că uneori nu avem cele mai bune soluții, și poate pe teren suntem competitivi și ne călcăm pe picioare (sic !) unii pe alții. Dar perseverența pe care o avem în împlinirea deciziilor noastre, deja luate, schimbă lumea.

Și… le permite criticilor noștri ca ulterior sau în paralel, să dezvolte modele mai bune pentru că au cu ce să le compare.

În rest, visez, la ziua în care lumea celor care fac bine este definită prin colaborare și recunoștință. În respect pentru acei oameni care, mulți, fără voce, ne investesc cu încredere. Și ne dau voie ca prin ei să avem mai mult sens.

Mulțumesc, Maria! Pentru cum știi să îți asumi alegerile. Pe toate, știi tu…

București, 30 aprilie 2018, 23/40

 Furia unei ongiste

1 Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *