„Isoscela mea”

Prof. Elena Ciobanu – sursa foto: stiri.botosani.ro

În seara aceasta, la Gala Mentor, unul dintre cele zece premii a mers către o profesoară de matematică care a precizat că predă matematică de 52 de ani. Și am știut că trebuie să scriu despre Diriginta mea.

Am răscolit dulapurile după jurnale și am constatat că, ca orice liceean care se respectă, jurnalele mele din primăvara lui 1989 vorbesc despre salcâmi, bujori și alte iubiri neîmpărtășite. Există ceva context, datele exacte îi propoziții de deschidere: „mâine am olimpiada de chimie” (…), „mă întorceam de la bilogie” (…), „astăzi ne-a dat test la fizică cu manualele pe mese”.

Isoscel nu a fost doar un personaj de film, din Liceenii. Isoscel a existat de-adevăratelea în viața mea. Și.., cu excepția întâlnirii de 20 de ani de la terminarea liceului, eu nu i-am cunoscut și partea caldă pe care o sugerează filmul.

Prof. Elena Ciobanu mi-a fost profesoară de matematică și am fost ultima ei promoție ca dirigintă. A predat între 1960 și 1990 la Liceul A.T. Laurian din Botoșani – practic a terminat anul școlar început în toamna revoluției. E un mister pentru mine, poate cândva îl voi dezlega, de ce s-a oprit atunci, în 1990? Cum s-a schimbat lumea ei și care este povestea din spatele poveștii.

Dacă am avut o relație?

Cred că era una de tipul „hate and love” – cred că perioada comunistă le permitea profesorilor o căldură limitată, iar ea, în special, cred că și dacă ar fi fost un alt regim politic tot ar fi optat pentru seriozitate și exigență. Greu de crezut că ni s-ar fi împlinit așteptările de a râde la ora de matematică, fie ea perioadă comunistă sau democrație.

Cred că „Doamna Ciobanu” a fost, mai înainte de orice, exigentă cu ea însăși. Cu mintea de-acum cred că a fost exigentă peste o limită pe care eu nu aș fi dus-o. O profesoară dedicată elevilor și liceului, cu care aveai o singură șansă: să muncești. Nu mai știu dacă era valabil mereu, dar amintirea mea despre ea este că niciodată nu ne-a dat teme. Ea preda, subțire și vrednică, 4/5 table pline. Și-apoi își lua catalogul și pleca din clasă. Tot ce era la lecția respectivă era temă – zile cu ore bune de lucrat. Iar pe vremea aceea, se lucra la toate materiile.

Se spune că ne-a ales pe noi, cei de la „A”. Că un criteriu era să fi avut nota 10 la matematică la admitere. Că au fost și ceva pile, pe sistemul că mai bine să ai provocări într-o clasă excepțională, decât să ratezi șansa unui astfel de profesor și diriginte. Dar, rezultatele spuneau și că, dacă ai admitere la matematică pentru facultate, era imposibil să nu iei note de trecere dacă făceai matematică cu ea. Fără meditații.

Am două amintiri preferate cu ea. Prima este o lungă morală prin care ea refuza, în fața clasei, niște flori pe care i le adusesem ca să repar o boacănă, relativ ideologică – sau poate doar mă dovedisem prost crescută. (Acum aș spune că probabil făcuse ceva nepotrivit cortexul prefrontal…). Pot inchide ochii să văd cum eram amândouă sus pe podium – era așa ceva în fața clasei, pe el era catedra și se putea scrie mai bine pe table, ca să se vadă până în spatele clasei. Și împingeam, de la una la alta, un buchet de  gladiole – adică un buchet voluminos și destul de mare:

  • „Domnișoară, ține minte de la mine, capul plecat sabia nu-l taie!”, mi-a spus. Și era ’89 și eu nu prea aveam șanse să fiu primită în UTC…

Problema este că eu, pe atunci, nu cunoșteam și continuarea proverbului: „Da’ nici lumina nu-l vede…” O parte din mintea mea de acum, din logica ei și rigoarea ei, dincolo de sentimente și emoțional, a fost antrenată, perseverent, de Dirigă.

Cea de-a doua este de la întâlnirea de douăzeci de ani de la absolvire – momentul în care mi-a ținut chipul în mâini și a clătinat din cap în amintirea încăpățânărilor mele. Aș putea să îmi imaginez că momentul acela a fost o confirmare că toți i-am fost dragi și că toți am provocat-o SĂ FIE! Dincolo de singurătatea pe care pare să o fi purtat, maiestuoasă și demnă, pe culoarele colegiului centenar.

***

P.S. Mi-am găsit speech-ul de la absolvire (iunie 1989). Cam poezie…: „Cu cât trec anii simți cum aerul din jurul tău își schimbă compoziția. Vin și pleacă cei pe care-n încercări mai lungi sau mai scurte îi numești prietenii tăi.”

București, 8 mai 2018, 31/40

 „Isoscela mea”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *