Lia Trandafir în 1995, așa cum continuă să fie în mintea mea (foto: Agerpres)

Bucureștiul era încă cenușiu în ’95. Nu aveam terase și cafenele cu amestec de boabe special preparat. Cred că abia ce descoperisem mâncarea chinezească în altă parte decât la Minerva. Se deschisese, pentru “hipsterii” acelei perioade, La Motoare, sus, pe Teatrul Național, dar acolo era spațiul pentru răcoarea serilor de vară.

În timpul zilei munceam în Batiștei, la Convenție[1] și mâncam frecvent, o ceafă de porc la gratar, cu sau fără cartofi prăjiți, alături, la un fost restaurant al “gospodăriei” de partid. Cum care partid? Partidul Comunist Român – încă foarte prezent prin clădiri, structuri și oameni, plus aproape toată industria și economia.

Iar eu trecusem prin școala de jurnalism de la CJI – Centrul de Jurnalism Independent cu-o vară-nainte, lucrasem într-o redacție de cotidian 3 luni de zile și-apoi am devenit un fel de asistentă a uneia dintre cele mai cool jurnaliste pe care mi le-aș fi putut dori ca mentor. Pe numele ei Lia Trandafir.

Lia, un fenomen de femeie, făcea parte dintr-o gașcă cu totul magică: Bogdan Teodorescu, Matei Perahim, Dan Petre, Petru Berteanu și cei din jurul lor. Pot să închid ochii și să mă imaginez ca-n tipurile mitice ale aproape copilăriei – o zgâtie de fată, de 46 – 47 de kilograme, plină de personalitate și idei. Mă rog, se spune că de-atunci dădeam semne de eficiență și aveam deja vreun an și jumătate experiență de “muncă de partid”, în curte la Modrogan.

Lia este o femeie foarte frumoasă. Am avut noroc să găsesc o fotografie a ei, lăsata în spațiul virtual de Agerpres, chiar din 1995. Însă fascinația mea era pentru mintea ei, pentru acuitatea percepțiilor și ideilor și pentru umorul cu care combătea, în gașca de „băieți” excepționali din care făcea parte. Mulți dintre ei erau echipa Tinerama, condeie talentate și pline de energia tinereții și, foarte probabil, a stării de spirit pe care o lăsaseră în noi anii de început ai deceniului 90. Mulți dintre ei încă nu ajunseseră la momentul marilor alegeri de viață. Știți voi, alea grele, în care îți iei un job ca să plătești rata la bancă…

Și toate visurile erau acasă la ele, conținute de oamenii care le purtau și le insuflau și celor din jurul lor.

Provocarea aceasta a mea, de a scrie patruzeci de povești despre patruzeci de femei care m-au inspirat este aproape terapeutică. În fiecare zi îmi dau seama cât de bogată sunt și ce povești am adunat. Și ce oameni mișto mi-au dăruit din timpul, din mințile și din sufletele lor.

M-am gândit la Lia aseară, când o tânără în care cred, deja foarte școlită și activă social, a scris că ea nu a știut, până ieri, de existența Doinei Cornea. Și mi-am dat seama că lumea pe care am cunoscut-o în anii ’90 avea un simț comun al istoriei: trăisem ceea ce se va scrie, poate în cărți. Chiar dacă nu am fost în București în 89, până în 93, eu am avut privilegiul de a auzi poveștile, relaxat, direct de la trăitorii lor.

Gândindu-mă mai ales la Lia și la Virginia, îmi dau seama că ceea ce încerc să dau mai departe colaboratoarelor mele eu am primit deja, la vârsta potrivită. Și sunt datoare. În fiecare zi. Cu o vorbă de încurajare, cu răbdare, cu susținerea curajului de a încerca lucruri noi, nemaifăcute, pentru care nu există rețete predefinite.

Gândindu-mă peste ani la Lia, ceea ce cred că merită spus spre finalul acestor rânduri, este claritatea cu care ea a închis acest capitol al vieții ei – tot, aproape peste noapte, presă, putere, politică. Și a ales o altă carieră, posibil ferită de ceea ce a urmat în presă după 2000. Iar aceasta a fost ceva ce m-a inspirat și pe mine.

De unde și remarca mea pe care o folosesc deseori pentru cei mai tineri și extrem de angajați în actuala viață politică: este un timp pentru toate. Și este un timp și pentru o mare dezamăgire politică. Toți suntem datori cu măcar una pe durata vieții noastre active.

Mulțumesc, Lia. Pentru zâmbetul și deschiderea cu care mi-ai permis să fiu pe lângă tine!

București, 5 mai 2018, 28/40

[1] Convenția Democrată din România, CDR, a avut sediul de funcționare și campanie pentru alegerile din 1996, în str. Batiștei. Clădirea veche, istorică, încă există.

 Lia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *