Dintre toate roluri pe care le poate avea o femeie, cel „fără de sfârșit” este cel de mamă.
Pântecul meu, chiar și în cele mai dramatice și neașteptate alegeri, va fi fost întâia casă a copilului meu.
Și semnele trecerii lui, prin mine, mă vor marca pe veci.
Nu voi fi nici mai bună și nici mai rea, fiind mamă.
Fiind mamă, nu sunt diferită față de alte femei. În sensul că nu rolul de mamă mă diferențiază.
„Marca” aceasta, care m-a însemnat „până ce moartea ne va despărți”, de-adevăratelea, e ca un cablu uriaș de emoții și informații căruia i s-a blocat heblu în momentul în care am născut.
Când unul dintre ei, oricare, oricât de mare ar fi, la orice distanță ar fi, are o problemă serioasă, emoțională, de sănătate, eu sunt prezentă. Și creierul meu mută pe sistemul de operare „supraviețuirea speciei”. Toate resursele sunt alocate acestui mod de operare. Sau măcar majoritatea lor.
Ce voiam să spun? Fiți blânzi cu mamele!
Oricât de planificate și organizate ar fi, de obicei, sunt momente în care nimic din ce fac nu este rațional. Când puii sunt în primejdie, creierul lor emoțional, vechi de sute de milioane de ani, va prelua controlul. Și asta ne ajută pe toți.
Fiți blânzi cu mamele, aveți încredere în ele.
Căci nu degeaba se spune că: „o mamă va face ceea ce o mamă trebuie să facă.”