Am o fată. Numai una. Nu îmi imaginez cum ar fi să nu o iubesc.
Am o mamă. Tot numai una. Nu mi-a spus, copil fiind, că mă iubește. Dar nu îmi aduc aminte să fi avut îndoieli. Și sunt convinsă că am trăit în siguranța faptului că am fost importantă pentru ea și a ales să ni se dedice, mie și fratelui meu, cu tot ce putea ea mai bine.
Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc în ultimele luni cu câteva doamne și domnișoare în căutare de sens, sau aflate sub presiunea urgenței unei schimbări:
- Nu îmi dau seama ce nu fac bine!
- Aș vrea să fac mai mult, sunt atașată de aceste proiecte, mă doare sufletul să renunț la ele. Și nu îmi dau seama unde greșesc.
- Simt nevoia să fac o pauză, să mă ocup mai mult de alegerile mele, să aparțin unei echipe, să nu mai am atâta responsabilitate, dar mi-e teamă de ceea ce vor crede ceilalți.
Și au spus toate acestea, cu ochii în lacrimi și corpul într-o tensiune pe care o resimțeam fizic și am simțit-o încă multe ore, zile, după acele întâlniri.
Invariabil, la întrebări de tipul: “La ce să renunți?”, “Care ceilalți? Cine sunt ei?” și, poate, dacă se potrivea: “Cine tânjești să te vadă?”, cumva răspunsurile mergeau către familia de origine.
Povești diferite și mecanisme de supraviețuire asemănătoare: toate femei superfocalizate pe rezultate perfecte, pe performanță, pe locul întâi. Toate premiante de mici – că poate în clipa aceea cu premiu și coroniță pe frunte, mama era fericită și fetița era văzută.
Din păcate nu le-am putut ajuta. Am putut să le ofer o îmbrățișare, o atingere de mână, am încercat să le spun: “Draga mea, nu e nicio competiție, poți să plângi, poți să fii obosită, poți să îți tragi sufletul. Și meriți să fii iubită, cu siguranță!”
Nu sunt calificată pentru a răspunde acestor femei, dragi de multe ori, sau a scrie, ca un specialist. Dar îmi legitimez textul din seara aceasta cu tristețea dimineții de vineri, în care o femeie venită de departe, ca să bea o cafea cu mine și aceea fugărită… (îmi pare rău, I.), căuta răspunsuri la întrebări concrete.
Vreau să scriu și să vă spun că sunteți mai multe decât ați crede și de cum simțiți, fiecare în lumea voastră. Și eu am dezvoltat propriile mele mecanisme de supraviețuire, am multe butoane pe care oamenii încearcă să apese ca să obțină ceva de la mine, în detrimentul emoțiilor sau nevoilor mele.
Dar drumul este încă lung și în fiecare zi învăț să îmi placă de mine mai mult. Și aleg să iubesc. Sigur că mă strădui să mă iubesc și pe mine, astfel încât să construiesc spații generoase în jurul meu, ca să primesc iubire. Dar nu aș putea spune însă că mă iubesc pe mine mai întâi.
Experții spun că iubirea de sine[i], necondiționată, ne ajută să facem față eșecurilor, să o luăm de la capăt și că (ei spun!) iubirea noastră de sine depinde de “stocul de iubire” făcut în copilărie, în familie. Dacă nu ne iubim considerăm că nici alții nu o pot face și nici nu facem alegeri, acțiuni care să le justifice alegerea de a ne iubi.
Stima de sine conectează mai bine cu partea noastră rațională, cu cât de valoroși ne considerăm, ne permite să ne simțim împliniți, data fiind nevoia noastră de recunoaștere. Deși nu e atât de puternic conectată cu istoricul nostru emoțional, absența stimei de sine este comunicată inconștient celorlați. Aceștia vor avea mai degrabă încredere în comportamentul nostru non verbal decât în cuvintele noastre.
Există apoi încrederea de sine, diferită de primele două, pe care o subminăm mai ales cu dezacordul dintre faptele și valorile noastre. Este important să știm să spunem “nu”, să putem să spunem “da” și să avem grijă de emoțiile noastre.
Zilele trecute am scris că vine o zi în care fiecare fată face pace cu mama ei. Unul dintre comentariile primite și pentru care sunt recunoscătoare este că ziua aceea poate fi în plan, însă este cu siguranță, după cea în care fata face pace cu ea însăși.
Cred, îndrăznesc să cred, că iubirea, inclusiv iubirea de sine, manifestată cu echilibru și recunoștință pentru noi ca parte din întreg, este singura cale către pace. Cred că putem căuta toata viața ceea ce nu am primit în copilărie și putem, avem dreptul, e suferința noastră, rămâne blocați/te în căutare. Dar cea mai simplă cale către pace este să alegem noi să ne iubim, apreciem, înțelegem nevoile și emoțiile. (Altfel spus, mai bine să ne pară rău de ceea ce am făcut, decât de ceea ce nu am făcut.)
Mai putem să le rugăm pe toate mamele de fete, pe toate mamele în general, să își îngâduie copilele. Să le spună că sunt deștepte, bune și importante. Să se asigure că le văd și că le transmit asta, nu presupun că e suficient să locuiască sub același acoperiș. Este drept că o fată „nu duce numele mai departe” și că ne va întrece în frumusețe, tinerețe și oportunități. Dar e loc pentru toate și e loc de pace, cu noi înșine cel mai ușor.
Mai ales astăzi, de ziua Pământului, pe care îl iubim atât de puțin, deși avem atâtea motive de Gratitudine.
București, 22 aprilie 2018, 15/40
[i] A făcut președintele Franței o distincție minunată în timpul campaniei electorale: există o diferență majoră între “l’amour de soi et l’estime de soi” (iubirea de sine și stima de sine).
Înregistrarea este mai ales pentru domnii care au fost curioși să citească până aici. Și cunoscătorii de limba franceză.
(ii) Titlul este preluat, parțial, din poezia lui George Coșbuc: „La Oglindă”.