Martha. Un personaj. Din Noul Testament.
Care nu vine și nu pleacă. Care așteaptă. Să fie salvată. Care se roagă. Pentru viața. Viața Altuia.
Martha. Femeia care face sens așteptând și trăind viața celorlalți.
M-am gândit astăzi la Martha pentru că mi-am amintit de discuțiile aproape infinite in birourile din România, știți voi, acelea de la cafeaua de dimineața, sau de la cateringul de prânz, despre ceea ce fac sau mai degrabă nu fac bărbații, acasă, în familie, în România. M-am gândit la atâtea femei revoltate de absența lor, a bărbaților, din viața „casei”, la femeile care se plâng că trebuie să spele, să calce, să gătească, evident să aibă grijă de copii, în timp ce ei nu fac nimic.
M-am gândit că discuția e veche, consumă multă energie, iar geneția „corporatisetelor” nu a adus îmbunătățiri semnificative. Ok. Spală mașina de spălat. Însă rufele nu le sortează nimeni. Și tot trebuie să negociezi cu întreaga familie comanda la catering. Și tot trebuie să îți suni mama, și tot trebuie să faci ordine în șifoniere…
Și mi-am amintit apoi de Martha. Care nu se plânge niciodată.
Mi-am închipuit că în programa școlară, la Religie, imaginați-vă că tot este aproape obligatorie la școală, imaginați-vă că povestea Marthei ar fi explicată, ar fi discutată și poate, multele domnișoare care o vor cunoaște pe Martha, vor înțelege că, prin ceea ce făcea, zi de zi, Martha făcea sens. Cu ea însăși.
Martha, tovarășa mea, nu ar înțelege nimic din discuțiile de prin birourile din România, sau de pe la întâlnirile cu „fetele”. Cum se poate astfel ar putea întreba? Atunci când pui masa nu faci sens cu viața ta? Nu îți este drag să ai grijă de copiii tăi, nu e dragoste când strângi rufele de pe jos și le pui în mașina de spălat? Nu e sens în viața ta când gătești, cu dragoste, ceea ce știi că ei vor mânca? Nu faci sens când hrănești? Cu un zămbet, cu o vorbă bună, cu o farfurie de mâncare care arată minunat și miroase dumnezeiește?
Martha, tovarașa mea, atâtea lucruri vechi și înțelepte s/au rătăcit deja…