Minciuna ca politică de stat

România este un stat care în raport cu managementul public aplică perfect parabola împăratului care era gol: minciuna absolută.

Cadrele didactice sunt prost plătite. Extrem de prost plătite. Majoritatea își completează veniturile dând meditații și explicând ceea ce nu este în curricule însă este important pentru examenele de trecere dintr-un ciclu de învățământ în altul. Proiectele POSDRU din educație sunt considerate  ca o completare la aceste venituri anemice dar profesorii vor face, inclusiv pe bani europeni, într-un sistem de recrutare netransparent, tot ceea ce știu. Pentru că timpul lor de respirație și de dezvoltare personală este limitat obiectiv de zbaterea de a-și asigura supraviețuirea.

Cadrele medicale sunt prost plătite. Un titlu recent vorbea despre asistentele medicale ca fiind reginele șpăgii din sistem. Pentru sistemul medical nu este nevoie de proiecte POSDRU pentru că există industria de medicamente și echipamente medicale, cu suficiente influențe ”pozitive”. Plățile informale din sănătate, indiferent de sursa lor, susțin neperformanța și ascund minciuna fondurilor deloc reduse cheltuite, în fapt, în sănătate.

Angajații din administrația locală și centrală sunt prost plătiți. Umilitor de prost plătiți. Printre ei profesioniști impecabili, care își găsesc tot mai greu resorturi de automotivare și pentru care am putea începe oricând să facem AMR-ul pentru cât mai durează până își dau demisia. În fiecare săptămână aflu că cineva pleacă sau măcar că cineva este gata să plece însă nu are o soluție imediată.

Este timpul ca angajații din sectorul public să fie mai bine plătiți!

Cu toate riscurile asociate bugetului public. În fapt avem cel puțin cinci ani de când demonstrăm, ca stat, că nu știm să cheltuim banii publici, naționali sau europeni, pentru investiții durabile și sustenabilitate. Continuăm să ignorăm, sistemic, resursele umane implicate în cheltuirea banilor publici. Se consideră că DNA face un serviciu societății punând presiune pe sectorul public și pe incoruptibilitatea acestuia. OK. Multora le este suficient de frică ca să mai facă prostii. Hai să-i plătim mai bine pe colegii lor de birou ca să se obțină și performanță! Dacă nu ne-a ieșit cu investițiile, haideți să încercăm și cu oamenii.

Și să o facem inteligent.  Să construim mecanisme colaborative, să accentuăm responsabilitatea individuală. Să răspundă și oamenii nu numai instituțiile. Că poate atunci nici un serviciu juridic din administrația centrală nu mai aprobă acte legislative care să aibă ca și consecință obligații ulterioare de plată stabilite de instanțe și achitate la infinit din Bugetul de Stat.

Minciuna se plătește (învățăm de mici):

  • Se plătesc hotărările judecătorești rămase definitive, ca și consecințe ale unor decizii administrative abuzive – avizate de niște funcționari publici fără responsabilitate;
  • Se plătește o factură uriașă în sistemul medical pentru cazurile cronice nesupravegheate și ajunse în stadiul acut în spitalizare de urgență;
  • Se plătesc daune pentru contractele de achiziții publice făcute prost de la început, nemonitorizate și care nu produc rezultatele planificate;
  • Plătim impotența întregii societăți care nu înțelege că educația inclusivă înseamnă să nu ratezi potențialul niciunui copil din țara aceasta.

În România minciuna se pare că nu are picioarele atât de scurte. Și una dintre cele mai mari minciuni este cea a TVA-ului de 24%. Dacă colectarea la TVA a fost în 2013 de 58%, înseamnă că România ar fi funcționat la fel și cu un TVA de 14%, corect?

Când eram mai tânără și învățam despre conflicte, o lecție asumată a fost că rezolvarea unei probleme începe din momentul în care una dintre părți își asumă o schimbare. Cine să se schimbe primul? De preferință eu, că doar asupra mea pot să acționez. Statul român dovedește zi de zi că nu are încredere în cetățenii lui. Statul este cel care ar trebui să facă primul o schimbare dacă vrea conformare voluntară și asumarea responsabilității față de societate. De exemplu, o scădere a TVA-ului la 20% ar putea genera o creștere a veniturilor din TVA colectate la Bugetul de Stat.

Statul:                   ”Pe bune? Să fiu stat și să am încredere în cetățeni? Cum ar fi?”

Cetățeanul:        ”Alo? E cineva? De principiul: ”ce dai aia primești” s-a auzit la voi acolo sus?”

Că poporu’ nu e intelectual. Poporu’ nu gândește și analizează. Poporu’ doar simte. Zi de zi. Însă nu foamea pare să fie problema, că poate s-ar mobiliza să muncească. Poporu’ este ca acel copil căruia i se spune  zi de zi că nu e bun de nimic. Și crește mare, dependent de părinți și într-o zi răspunde: ”ce vreți, mă, de la mine? Nu îmi spuneți voi mereu că nu sunt bun de nimic?”.

Cetățeanul (atenție: educat sau mai puțin educat) simte neîncrederea. Ca o consecință naturală a minciunii absolute. Să se facă un sondaj, zic. Să se măsoare gradul de încredere a statului – prin instituțiile sale, în cetățeni. Că invers am tot văzut cum (nu) stăm.

 

 Minciuna ca politică de stat

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *