Nimeni nu ne poate spune cine suntem (din păcate…)

Zilele acestea, fără planuri și călătorii pe străzile patriei, mi-au dat răgazul frământării a două teme: valori și modul în care influențează ele un cuplu, valori și modul în care performezi ca manager.

Când mă uit în urmă la cei peste douăzeci de ani de muncă, văd o femeie destul de agitată și multe confuzii de rol. Profesional vorbind sunt optsprezece ani de grijă a salariilor celor care lucrează cu mine (pentru mine?) suprapuși peste diferite poziții ale mele de angajată într-o altă organizație.

Și nu știu mai nimic despre mine, din ambele perspective. Nu mi-e clar ce fel de șefă sunt, ce fel de colegă, ce fel de angajată (și mă rezum doar la aceste roluri).

Copil fiind nu am primit multe complimente sau aprecieri – le primesc acum și nu știu să le primesc. Nu știu nici să le ofer foarte clar sau foarte simplu verbalizate. Dar mi-a plăcut să fiu premiantă.

Sunt oameni care par bucuroși că lucrează cu mine deși mă surprind certându-i și luându-le din bucurie. Sunt oameni cu care lucrez și nu mă plac defel și chiar sunt răutăcioși, însă par tăbăcită și sunt puținele momente când mi se taie respirația când primesc lovitura în plex. Și nu le port pică. Sunt oameni cu care îmi imaginam că mă purtam bine, ba chiar mai bine decât cu alții și au plecat cu “strigături”. Nu m-am așteptat la recunoștință dar tot mă doare când se întorc la mine ecourile a ceea ce spun.

Cei din jur îmi spun că sunt doar naivă, că tot ceea ce se întâmplă este normal, că oamenii sunt răi și nedrepți șamd. Iar alți oameni, dintre cei cu care lucrez continuă să mă întrebe despre una și alta și par sinceri în speranța lor de a afla răspunsul de la mine.

Când am zile în care pot să mă uit în mine cu mai multă atenție, mă văd cuprinsă într-un halou emoțional: clar nu știu în ce fel sunt – bună sau rea – în nici unul dintre rolurile mele sociale. Dacă mă întreb despre unii și alții mi-e clar că am resurse să mă învinovățesc pentru insuccesul lor și să îl accept ca pe un insucces al meu: nu am știut să îi ghidez, am luat discreționar decizii în chestiunii care îi priveau mai ales pe ei. Dacă mă uit la alții sunt foarte mândră de drumul lor și de succesul lor și nu consider că îmi datorează ceva.

Oamenii vin și pleacă din viața mea, inclusiv din viața mea profesională. Diferența lor de parcurs nu are legătură cu mine și cu felul meu de a fi, o persoană rea sau bună. Știu că pot să tai ceața mai ușor când sunt eu însămi. Mi-e ok să fiu percepută ca fiind o persoană rea și nerecunoscătoare pentru că efortul de a-i mulțumi pe cei nemulțumiți este infinit și mă îndepărtează de mine.

Bolovani, 3 mai 2015

Bonus: „Our steps follow our instinct and take us into the unknown.”. povestea lui Kilian Jornet, alpinist – record de viteză, ascensiunea pe Kilimanjaro.

 

Im-committing-Myself-to-value-the

 Nimeni nu ne poate spune cine suntem (din păcate…)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.