Numele ei este Ana.

Se va dovedi peste ani că, în primăvara lui 2017, prea în grabă mi-am luat provocarea de a scrie, între prima zi de Paște și Înălțare, patruzeci de texte despre femeile care m-au inspirat și continuă să o facă. Deși încep să simt presiunea, de a scrie dar și de a alege, am fost sigură despre cine scriu mai întâi.

Cumva, “în grabă” descrie destul de bine relația noastră, viața noastră. Am alergat, mult, amândouă, și eu și mama. Pe ea o frig, o ustură, frecvent, tălpile iar pe mine mă vor lăsa, cândva, genunchii.

Știu că mamele tuturor sunt speciale.

Dar mai știu că undeva, în copilărie, în mintea tuturor copiilor încolțesc gânduri de revoltă împotrivă mamelor lor. Și, potrivit cu vârsta, ele sunt năprasnice. Spre adolescență sunt și verbalizate, devin confruntări, răciri, separări. Pentru ca, majoritatea dintre noi, să facem pace, deplină, la nașterea primului copil.

Cine mă cunoaște știe că îmi place să muncesc. Și Doamne, cât de bine am învățat de mică să muncesc și să am responsabilități! Mama mea a fost asistentă, a făcut gărzi, de maternitate, salonul de prematuri. Nu i-a murit, pe garda ei, niciodată un copil. Inclusiv din saloanele de peste 30, în anii de înainte de ’90, când Procuratura era în anchetă în spital aproape în fiecare zi. Mama mea muncește mult, în fiecare zi. Și nimeni nu poate sta pe lângă ea pentru ca ea să nu îl pună în mișcare…

Îi sunt recunoscătoare, cu recunoștința aceea profundă, cu care îi pot săruta, împăcată, tălpile. Căci, o dată cu nașterea primului meu copil, ea a considerat că este mai bine ca ea, nu niște străini, să mă ajute cu ai mei. S-a mutat la București, cu noi, în 1999, înainte de nașterea celui de-al doilea băiat. S-a pensionat anticipat, iar printre motivele care au contat a fost uzura gărzilor și presiunea unui sistem care se deteriora tot mai tare.

Jumătate din cine sunt eu este, de fapt, ea. Eu sunt alcătuită din mai multe jumătăți și sferturi ale oamenilor care mă definesc, dar jumătatea despre care scriu astăzi este Mama.

Cunosc multe femei și familii în București care au provocări în fiecare săptămână, în a se împărți între profesie și familie. Și recunosc că mie mi-a fost mult mai ușor. Pentru că Femeia aceasta este, pentru mine, icoana vie a jertfei de sine. Mă îndoiesc profund că mă voi putea dedica unui scop, în felul acesta simplu și fără reproșuri, comentarii, pretenții. Și să îmi asum, în fiecare dimineață, “să fac ceea ce trebuie să fac”, ca și cum ego-ul meu este definitiv îmblânzit și domesticit.

Acum trei sau patru ani mi-a mulțumit că am ținut cont de nevoia de ei de a pleca din Bucureștiul care o sufoca, cumpărând, pentru ea și pentru noi, proprietatea de la Bolovani. Astăzi, fiind acolo și uitându-mă la ea, o mână de om – mama mea este foarte slabă, nefiresc de slabă, am înțeles că ea ne-a salvat pe toți. Și ne-a ținut împreună, ne-a arătat, repetat, prin exemplul trăit, că disciplina este o opțiune, că mai puțin înseamnă fericire, că munca este valoarea care ne califică ca oameni, că orice pământ, chiar și cel “prost”, lutos, dă roade, dacă este trudit cu drag și perseverență.

Mama mea ne hrănește – cu toată semnificația hranei pe care doar o mamă ți-o poate pregăti. Este forma ei de contribuție la viața noastră de zi cu zi – căci frigiderul nostru se umple în fiecare week-end de ceea ce ea ne gătește. De zece ani ține o gospodărie mai mare decât visele și puterile ei. Și pune cloște, scoate pui și boboci, se ocupă de livadă, legume, dulcețuri și zacuscă. Pentru că o definește relația cu pământul și rostul de a-i hrăni pe alții doar cu ceea ce faci prin munca ta. Se adaugă bucuria celei mici, din momentele în care „inspectează” amândouă “moșia” – nu știm care este mai isprăvinceasă…

Vorbesc (prea) puțin cu ea. Nu stăm suficient împreună. Nici măcar nu mă învrednicesc, eu sau băieții, să îi dăm vacanțele pe care le merită.

Sunt conștientă și știu că anii trec prea repede. Timpul care bate la ușă este tot mai insistent.

Numele mamei mele este Ana. Ca al nepoatei ei, pentru care nu aș fi avut curaj, nu aș fi fost pregătită, dacă nu știam că am un astfel de sprijin, dacă nu ne chema spațiul de la Bolovani. Dar aceasta este altă poveste, pentru altă zi.

Deschide seria mea de texte, cu cel dedicat mamei mele. Care în ajun de Paște 2018 mi-a îngâduit să stau în bucătărie, fără grabă și fără presiunea de a face lucruri.

I-l dedic ei, pentru că, acum 19 ani (făcuți în martie), mama mea m-a ales pe mine. Ceea ce vă doresc tuturor. Hristos a înviat!

București, 8 aprilie 2018 (1/40)

 Numele ei este Ana.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.