O bunică. Una dintre ele.

O bunică a murit ieri. Undeva în familia mea lărgită. Am vorbit despre moarte. Și întrebarea unuia dintre copii a venit natural:

„- Când știi că ți-a murit copilăria?”

O bunică a murit ieri. Și tu știi că nu mai ești nepoata sau nepotul nimănui.

Mai întâi e vestea. Seacă pentru că de data aceasta moartea a ales să vină brusc.

Peste câteva zile te vei lovi de reflexul de a suna, așa cum o făceai aproape zilnic. Va fi doar un număr de telefon rămas în memorie, la care nu mai răspunde nimeni. O casă care nu mai are viață, care moare și ea, încetul cu încetul.

Pe undeva pe lângă tine este și un părinte care a rămas orfan. Și care se învinovățește că nu a făcut suficient. Ca și cum viața se trăiește la categoria „insuficient”, ca și cum te miri poate pentru prima dată cum mai poți respira când se întâmplă așa ceva.

Când moare o bunică, da, se pare că ia cu ei și o parte din dulcile bucurii ale copilăriei. Căci în grija lor era vremea de răsfăț și de îngăduință.

București, 12 mai 2018, 35/40

Și-o recomandare de lectură, e tradusă și în limba română:

Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău.
 O bunică. Una dintre ele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *