Astăzi dimineața m-am întors de la Sibiu. Eram în tren și am încercat să scriu încă un text, m-ar fi ajutat în dinamica săptămânii.
Și am avut brusc conștiența realității că din portretele mele, deși au fost pe listă, lipsesc femei care încă poarta grija unor copii care sunt deja mari, sau care au trecut prin experiența ca cel puțin unul dintre copii să plece din țară sau să aibă o poveste specială și să nu îl poată ajuta așa cum și-ar dori, de fapt. Mirela, de exemplu, tu ești în prima categorie, căci am vrut să echilibrez povestea Corinei în rotundul Teach din care tu faci parte de la începuturi. Dar mi-ai spus la ultima întâlnire despre decizia de plecare a încă unui copil. Și am luat-o cu mine ca să o port și să rezoneze cu vremurile pe care le trăim ca mame.
Cât despre poveștile femeilor care nu își pot ajuta copiii, din motive de boală sau de alegeri pe care aceștia trebuie să și le ducă personal – ambele reprezentări ale neputințelor noastre ca părinți, în perioada aceasta mi-e greu să le port pe ale mele, darmite pe ale lor. Îmi sunt dragi și le încurajez de fiecare dată să vorbească – le dau din timpul meu, ca o palidă alinare pentru ceea ce poartă.
Am trei copii. Da, am ales, sigur, să fie și al treilea. Și sunt recunoscătoare că am avut această inspirație și am lăsat acel gând să dea roade.
Am trei copii și au fost momente, multe, în care am dus simultan trei joburi, uneori foarte diferite măcar două dintre ele.
Am câștigat bani, am risipit bani, am învățat că timpul și amintirile cu care înlocuiesc timpul sunt cele care îi dau valoare. Probabil că aș face la fel și aș lua aceleași decizii. Aș fi vrut să știu mai multe, în sensul de altfel. M-ar fi ajutat să știu despre emoții, despre relații, despre diferențele de construcție, așteptări și funcționare a femeilor față de bărbați. M-aș fi avântat mai puțin? Nu. Aș fi fost mai fericită, în sensul blând de împăcare cu mine. M-ar fi ajutat să știu mai multe despre bani, despre relația dintre ei și viață, despre economisire, despre dinamica unei cariere profesionale, despre cum îți construiești o casă și la ce îți folosește. Aș fi fost mai chibzuită? Da. Și mai împăcată cu mine.
Eu sunt un părinte al tranziției din România, de la comunism la ”nu se știe ce”. Cei mai buni ani ai mei profesionali (de până acum) nu au însemnat nici un fel de context de sprijin (taxare, impozitare, acces la servicii) pentru o familie cu trei copii. Când eram mai tânără, deci mai iute, am râs cu soțul meu constatând că e nesustenabil financiar să ne separăm (Notă: majoritatea avem momente de scenarită, să recunoaștem…)
Ca părinte al tranziției aș fi fost mai împăcată cu mine să pot contribui la construcția unei societăți potrivite așteptărilor și visurilor celor tineri. Care să le fi oferit acces la un sistem de educație în care să nu învețe ce înseamnă să fie individ social abia la 18/19 ani când se mută la cămin, de exemplu. Care să aibă deschidere către a-i susține în orice tip de muncă/angajare, de la 15/16 ani. Care să îi învețe despre relații, despre rolul comunităților, despre voluntariat și misiune socială. Mai am încă timp, dar pare-se că nu pentru băieții mei.
Fiul meu mijlociu, atunci când a aflat că vom mai avea un copil, a spus: ”O să fim o familie numeroasă!”. Și atunci am realizat că ceea ce mi-am asumat este peste standardul din România și că îmi va fi greu. Am scris zilele trecute despre focus și oportunități. Am făcut, probabil că asemenea multora dintre femeile despre care nu am scris, alegerea să bifez ambele opțiuni de viață. Ceea ce, la mai mult de doi, adică rata de înlocuire (doi adulți – doi copii), înseamnă să dăruiești mai multe jumătăți din tine.
Așa că astăzi mă gândesc, cu drag, la femeile care și-au purtat grijile familiilor mai numeroase, cu grație și capul limpede pentru a fi și profesional bine construite, cu speranța că, dacă nu au fost fundamentale, greșelile lor ca mame vor conta tot mai puțin în alegerilor copiilor lor.
București, 15 mai 2018, 38/40