O legătură împlinită între viață și moarte

București, 30 octombrie 2016, duminică.

Și gândul că nimic nu este întâmplător.

 

Mi-a plăcut dintotdeauna să gândesc în imagini. Și să conectez oameni și lumi care par să nu aibă nimic asemănător, nimic care să le potrivească.

În Italia a fost cutremur, din nou. Costantinopolul este din ce în ce mai puțin european. Mă uit la cele două rădăcini ale Europei, așa cum o știu eu (și mulți dintre noi) și mă întreb dacă, în fapt, nu cumva abia acum asistăm la decăderea marilor imperii și a marilor civilizații. Sistemele sunt fluide și ceea ce pare definitiv la un moment dat este DOAR o etapă dintr-un process. Uniunea Europeană nu este “o destinație” iar Brexitul poate fi privit ca parte dintr-un proces, o formă a întâmplărilor posibile.

Legile nu pot opri timpul în loc sau dinamica umană, migrațiile istorice, dislocările de popoare. America a încercat, pentru câțiva zeci de ani, să oprească timpul, să închidă granițele, ba chiar să construiască un zid de sute de kilometri în sud – ca și când nu avea toată învățătura din lume: sudul întotdeauna a migrat în nord. Și când a crezut că a reușit au venit peste ei, le-au atacat fundamentul de încredere și sistemul de alegeri și valori.

Am vrut să plec din țară zilele acestea pentru că voi citi multe texte despre #colectiv și voi plânge mult, voi retrăi cele întâmplate atunci. Încă nu m-am împăcat cu multe dintre lecțiile acelei zile și ale lunilor care au urmat. Cea mai importantă este cea a “EGO-ului”, a orgoliului fără fundament, a formei fără fond, a cuvintelor fără conținut, a lipsei de susbtanță și autenticitate. Altfel spus, cu toții suntem datori cu o moarte, important este ce facem până-atunci, cât de mult suntem dispuși să ne confruntăm limitările, stereotipurile, prejudecățile.

E duminică astăzi și întâmplarea face ca prima comemorare să fie într-o zi de duminică – ziua lui Dumnezeu. Anul trecut, prezentă fiind într-o capelă, la una dintre slujbele de înmormântare din acele zile, mi-aduc aminte unul dintre gândurile cele mai prezente, prilejuit de “morala” pe care preotul a ales să o țină tinerilor prezenți despre alegerile lor de a participa la astfel de concerte, la astfel de evenimente.:

“- Aștia ni l-au furat până și pe Dumnezeu!”

Simt că, la un an distanță, m-ar fi ajutat să citesc zilele acestea un articol din cele mari făcute de jurnaliștii independenți, să văd un documentar “autentic” despre Biserică și lecțiile învățate împreună din zilele #colectiv.

 

Roma se zgâlțâie, în cutremure successive – o mișcare de reașezare a pământurilor din jurul inimii catolice a lumii. Un Papă care pare să știe că lumea are o singură cale ne povățuiește repetat, practicând ceea ce predică, să ne iubim mai mult unii pe alții, să nu mai alergăm după valori trecătoare cu orice preț, să ne întoarcem la familie, la cei în nevoie, să ne pese mai mult. Singura ființă “fără limite” tinde să fie omul căci construirea exterioară nu contribuie la profunzime, pentru că nu doare interior. Să creștem în interior, fără margini, ca să cuprindem în noi mai multă iubire, mai mulți oameni, mai multă onestitate este cu siguranță mai greu decât să facem mai mulți bani.

Ca profesionist, cel mai greu anul acesta mi-a fost să mă motivez să fac lucruri în același registru ca și înainte: pe de o parte eram prinsă în proiecte în derulare și o sumă de oameni, destul de mulți, depindeau de mine și de performanța mea, ca să le fie lor bine. Am avut nevoie de anul acesta, #colectiv fiind parte din context, ca să mă împrietenesc cu moartea, cu vulnerabilitatea și fragilitatea, să învăț să îi las pe oameni să plece, să mă învăț cu propria mea plecare. Să accepți că ești insignifiant, că singurul lucru valoros pe care îl ai este timpul și tu ești singurul în măsură să dai valoare acestui timp în relație continuă cu ceilalți este greu și doare tare.

Pentru mine #colectiv este despre moarte – care vine în cele mai bizare momente și contexte, tot la fel de mult ca și despre viață:

  • Cât de mare să fie orbirea să nu vezi cât de multe șanse avem fiecare dintre noi ca să devenim oameni mai buni?
  • Cum poți să fii atât de plin de tine însuți, cât de des, cât de mulți, ca să nu vezi că dacă te umpli doar de tine și de dorințele tale, nu are cum să fie loc pentru Celălalt?
  • Cum poți fi un lider care inspiră și susține, dacă nu reușești să transmiți celuilalt că îți pasă? Sau, altfel întrebat: cum poți fi liderul care, de la distanță, dar mai ales de la un birou distanță, reușește să aducă claritate peste “orbirea” celor care cu care lucrează?

Este duminică astăzi și poruncile, toate cele zece, sunt un sistem de valori care a contribuit la construirea lumilor pe care le cunoaștem. La noapte se rotunjește un an în care eu una am devenit mai conștientă că statul, care este suma cetățenilor lui, este orgolios, nu își iubește copiii și tinerii iar pe bătrâni îi umilește, ascunde cu încăpățânare gunoiul sub preș, alege să privatizeze atunci când poate, sau când lobby-ul este eficient, servicii publice esențiale ca sănătatea și educația. La noapte se rotunjește un an în care mulți dintre noi am mers în nenumărate situații “pe burtă”, nu din cauza fumului de la vreun incendiu, ci pentru că am ales să nu deranjăm, să nu supărăm, să ne ignorăm drepturile și nevoile.

Am fost în strada acum un an, furioasă, dar am avut șansa să îmi iau “partea mea de recompensă”: este mai important să fiu prezentă în viața mea, zi de zi, conștientă de cât de cuprinzătoare și generoasă pot fi lucrând cu mine, fiind ocupată mai întâi cu mine decât cu schimbarea altora. Am ales să fiu mai blândă cu cei din jurul meu, să ridic vocea rar spre deloc, să las emailurile furioase în draft, până când emoția mai trece și tonul își poate recăpăta blândețea. Am atins și am îmbrățișat, la propriu sau doar prin cuvinte, mulți oameni – buni și ei, la rândul lor, pentru că a te lăsa cuprins nu este nici simplu și nici ușor.

Mare parte dintre noi, dacă căutăm în memoria telefoanelor pe care le-am avut în ultimii ani, vom găsi o fotografie cu una dintre bisericile lumii europene în care am intrat, pe care am vizitat-o. Sunt șanse mai mici să găsim imagini cu biserica de cartier în care intrăm, mai des sau mai rar, pentru nevoile sufletului. Tindem să devenim turiști în propria noastră cultură. Nu pentru că nu o mai trăim ci pentru că lumea se schimbă și noi am uitat cum se construiesc marile culturi și civilizații. Efortul colectiv și sacrificiile sunt parte din marile construcții însă șoselele la îndemână, magazinul din colț, căldura din calorifere și apa caldă de la bideu sunt departe de a reprezenta tradiționala adversitate din mediu, astfel încât să devenim rezilienți și să muncim pentru a ne autodepăși.

Am supărat oameni și i-am întristat în anul acesta. Cel mai adesea pentru că nu le-am împlinit așteptările. Cu plecăciune și cu umilință îi rog să mă ierte: atâta am putut să fiu. Abia dacă am avut resurse să am grijă de mine – e îngrozitor de greu să te deconstruiești și să te îmtrebi cât mai des în ce fel este important pentru tine să fii acolo unde ești, să faci ceea ce faci. Lucrez greu, aproape în fiecare zi, să fiu un membru mai bun al familiei mele (printre altele, cât de greu m-am reobișnuit să nu știu excat unde sunt băieții când ies în oraș!…). Lucrez și nu prea îmi iese, să fiu mai disciplinată cu mine și să am avertizori mai rapizi pentru provocările de integritate, aici referindu-mă la integritatea de a fi aliniată cu mine și nevoile mele.

Am scris un text dezlânat, un text în care am vrut să transcriu tristețea întâlnirilor mele cu ego-urile unor oameni mici, folosind paradoxal frecvent cuvintele “eu”, “mine”, “îmi”. Asta sunt: cred sincer că tot ceea ce putem să facem este să ne ocupăm de noi, de cultivarea, rodirea și creșterea noastră. Uneori putem avea șansa să devenim legătura între lumi și gânduri aparent diferite, ca această duminică sfântă la un an de la #colectiv, parte dintr-o lume care nu se mai vede, percepe, înțelege ca fiind împreună.

Uneori putem avea șansa să fim o legătură împlinită între viață și moarte, alternativa este să fim o trecere între nimic și nimic.

 

 

 O legătură împlinită între viață și moarte

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *