Sunt în drum spre București, în drum spre iubitul meu, în drum spre soțul meu, în drum spre familia mea. În spatele meu rămâne lungul drum al Moldovei. E întuneric și este decembrie 2014. Acum 21 de ani, într-o seară asemănătoare făceam același drum, cu “ia-mă, nene.” Și eram convinsă că unei femei de aproape 23 de ani, care face acest drum de la Suceava până la București, nu i se poate întâmpla nimic.

Eram incoștientă? Prefer să spun curajoasă. Acel curaj pe care ți-l dă doar iubirea. Eram îndrăgostită și mergeam către iubitul meu. La acea vreme lui nu-i era deloc clar dacă mă iubea însă cred că era flatat de determinarea mea. Și cred că bărbaților le place, li se pare interesant, să fie ei trofeul.

Știam la acea vreme extrem de puține lucruri despre bărbați. Acum știu mai multe. Nu mă ajută foarte mult pentru că naivitatea are și ea farmecul ei. Știți bancul acela, cu constatarea că “după nuntă nu e mai bine, e doar mai des.”?

Sunt în drum spre București, drumul e lung și fiecare astfel de călătorie îmi oferă ocazia să mă reconectez cu călătoria mea de viață. Într-un exercițiu de socio-dramă făcut anul acesta, într-o sală mare, am fost încurajați să ne organizăm potrivit hărții României, pe locul nostru de origine. Erau 50 de oameni și drumul meu față de marele grup de la București sau din apropiere era aproape cel mai lung. Doar Petra venea de mai departe,  venea din altă țară.

Familia mea de origine, mama mea, fratele meu și familia lui sunt la București, suntem împreună. Nu am bagaje uitate, abandonate acolo. Or fi ceva schelete într-un sifonier prăfuit, la fel cum are toată lumea bună, care a trecut printr-un demers de dezvoltare personală.

Am plecat în această călătorie acum 21 de ani și despre primii ani la București aș putea scrie o carte cu titlul “O moldoveană la București”, parafrază după “Un American la Paris”, nu-i așa? Ei bine, nu-i așa. Nu știu cum mai este acum, însă în anii ’90, o moldoveancă la București, care vroia să parvină, să reușească – “pi bune, cu accientul ei, dragă?” -, se putea considera, lejer, o persoană cu diz-abilitate.

Însă viața, în întregul ei, este miraculoasă. Și mi-a fost dat să lucrez într-o companie în care am avut șansa să îmi dau seamă că identitatea mea de moldoveancă  mă ajută să reușesc, mă definește și mă susține. Vin Sărbătorile și nicăieri nu sunt ca-n Moldova, pentru că nicăieri familia mare nu este atât de atașată de copii, de reușirea lor, de cuprinderea lor de către unchi, mătuși, bunici, veri mai mari sau mai mici.

Iar pentru aceast recuperare a identității mele de moldoveancă, le mulțumesc astăzi: Virginiei care a deschis ușa acelei oportunități, lui Gelu, celor două Mariane, Cameliei, tuturor celor care făceau și continuă să facă parte din acea comunitate. Felicitări pentru modul în care ani de zile au continuat să fie Familie unii pentru alții. Le mulțumesc și le doresc “Sărbători Fericite!”

 O moldoveancă la București