Martha, the ultimate sense

Martha. Un personaj. Din Noul Testament.

Care nu vine și nu pleacă. Care așteaptă. Să fie salvată. Care se roagă. Pentru viața. Viața Altuia.

Martha. Femeia care face sens așteptând și trăind viața celorlalți.

M-am gândit astăzi la Martha pentru că mi-am amintit de discuțiile aproape infinite in birourile din România, știți voi, acelea de la cafeaua de dimineața, sau de la cateringul de prânz, despre ceea ce fac sau mai degrabă nu fac bărbații, acasă, în familie, în România. M-am gândit la atâtea femei revoltate de absența lor, a bărbaților, din viața „casei”, la femeile care se plâng că trebuie să spele, să calce, să gătească, evident să aibă grijă de copii, în timp ce ei nu fac nimic.

M-am gândit că discuția e veche, consumă multă energie, iar geneția „corporatisetelor” nu a adus îmbunătățiri semnificative. Ok. Spală mașina de spălat. Însă rufele nu le sortează nimeni. Și tot trebuie să negociezi cu întreaga familie comanda la catering.… Citeste mai mult

multitasking, cu drag…

Unii dintre voi ştiu deja acest termen. Există câteva înţelegeri asupra lui:

–         un coleg mai hâtru de la birou, spune că multitasking e atunci când colega lui aplică nişte formule într-un excel, în timp ce vorbeşte cu un client la telefon şi trage cu urechea la ce fac doi dintre subordonaţi;

–         un altul spune că soţia lui, în general femeile, e foarte bună la asta când are o oală cu mâncare pe foc, vorbeşte la telefon şi mai aşează o piesă de puzzle, din când în când, în jocul fetiţei lor;

–         multitasking face şi o cunoştinţă de-a mea în timp ce-i verifică pe unii de la facturare, ea închizând conturile de bilanţ şi corespondând cu cei de la bancă pe o sumă de operaţiuni în derulare;

Ce aţi observat până acum? Că se pare că e mai degrabă un atribut feminin. Aha! De aceea nu ne  ies nouă lucrurile atât de bine ca şi colegilor noştri bărbaţi.… Citeste mai mult

suportul de curs

Astăzi este una dintre acele zile în care am conştiinţa deplină a faptului că nu ştiu nimic. Sigur, există o specializare, neştiinţa mea este specifică astăzi. Fiind într-un amplu proces de ordine prin arhiva ultimului an universitar (examene, referate, ştiţi voi…, multe hârtii) am frunzărit o parte dintre hârtiile moarte, ca să decid, ce arunc şi ce păstrez[1]. Neştiinţa mea se referă la domeniul managementului resurselor umane. Sunt într-un moment în care încerc, pe de o parte, să mă readun pentru redactarea tezei mele de doctorat şi, pe de altă parte, să găsesc cea mai potrivită cale de a lucra cu studenţii la toamnă.

Peter Drucker (d. 2005)  avea rutina unei vacanţe anuale programate în luna august. El spunea că foloseşte una dintre săptămâni pentru a-şi răspunde sieşi la întrebarea: „clienţii mei au cu adevărat nevoie de mine?”, adică doar el este cel care poate fi generatorul unei modificări în dinamica unei organizaţii care să genereze creştere pe termen mediu sau lung?… Citeste mai mult

Când pleacă copiii de acasă?

Când încep copiii să plece de acasă?

Când sunt pregătiţi.

Iar pregătirea lor, în mod absurd poate veţi spune, nu are legătură cu ei. De aceea încercări repetate, tensiuni inerente, certuri, insistenţe.

Pregătirea lor presupune deplina stăpânire a desprinderii, a ruperii, presupune deplinul curaj în a-ţi asuma ceva cu totul nou, necunoscutul. Sunt frumoşi toţi aceşti adolescenţi, tineri, care aleg să fie pregătiţi să călătorească, să se mute, să se desprindă de părinţi.

Sunt frumoşi şi purtători de speranţă, când sunt gata să plece flueirând, doar cu periuţa de dinţi în buzunar. Iar părinţii lor îşi vor fi făcut pe deplin „datoria” dacă reuşesc să nu îi încarce cu mult prea mult bagaj: control excesiv, culpabilizări repetate, presiunea pentru rezultat, aşteptări distonante.

Însă cum poţi, ca părinte, să îţi pregăteşti cel mai bine copilul să plece de-acasă?

Iubindu-l. Necondiţionat.… Citeste mai mult

Bolovani, sfârşit de iulie

În momentul acesta, fix în momentul acesta, am sentimentul că nu mă voi putea niciodată bucura suficient de proprietatea noastră de la ţară.

Iubesc curtea aceasta, locul meu preferat şi felul în care soarele apune între mine şi malul râului. Fiul meu spunea anul trecut că va fi ultima vară la Bolovani, când lucrurile vor arată, vor trăi încă suficient de sălbatice. Ne-am mobilizat greu anul acesta şi astfel cu toţii ne-am mai bucurat de încă o vară cu multă curte şi foarte puţine construcţii.

Soarele aşterne umbra stiloului pe foaie, către mine. O relaţia liniştitoare aceasta în care eu stau în faţa soarelui şi ştiu că Umbra este în spatele meu. Nu este aşa întotdeauna în Lumină?

Perspectiva aceasta pe care o am acum către cotul râului nu va mai exista vara viitoare. Între mine şi râu va exista un zid. Însă e posibil să revăd aceeaşi Lumină de la fereastra dormitorului ce urmează să se construiască.… Citeste mai mult