„Prea târziu, la Paris”

„Paradoxe: on appelle „bon vieux temps” celui ou l’on etait jeune[1]

Mai am câteva texte de scris, din seria celor 40. Deja am o listă de femei “alese” mai mare decât cele câteva “locuri”, așa că, fără a mai fi o provocare zilnică, voi continua să scriu, când și când, despre cele care nu se vor regăsi în seria aceasta.

Vremea de afară rezonează cu regretul că poate unele dintre cele care mi-au colindat și mi-au marcat viața nu se regăsesc în textele scrise. Și îmi pare rău. De aceea vă provoc să îmi scrieți și să-mi spuneți că, pentru voi, ar fi important să vedeți cum vă povestesc eu. Nu spun că o voi face acum, dar o voi face cândva, astfel încât să fie menținut elementul de surpriză.

Sunt într-o perioadă de reflecție, provocarea aceasta m-a ajutat, în care mă uit la mine și mă mir de alegerile mele – toate femeile despre care am scris nu seamănă cu mine, au calități pe care eu nu le am.… Citeste mai mult

Mamele care nu mai știu nimic.

Doar Fabi, Connection 2013

Fabi e ocupată și dedicată – grădiniței, apoi școlii, apoi proiectului de redefinire a lor, apoi oamenilor cu care lucrează, părinților pe care îi cultivă. Și, mai ales, copiilor cărora le definește lumea și care, așaaa…, ușor, pe nebăgatelea de seamă, în vreme ce merg dintr-o încăpere în alta, trecând cu mâna peste peretele pe care e lipit ceva mușchi de pământ, sau niște nisip, boabe de fasole.

Și printre toate acestea, e dedicată și Coaliției. Și râde mult, se frăsuie, se străduie să fie cel mai bine, ne îmbracă în bucuria ei. Și-n lumina pe care o vedeți și-n fotografie.

Ea știe foarte, foarte multe lucruri despre educație și despre cum se face un curriculum și despre cum se simt copiii în școală și grădiniță. Și crede în small stepsîn pașii mici pe care îi faci câteodată în afaceri, astfel încât să nu îți pierzi sufletul.Citeste mai mult

„Isoscela mea”

Prof. Elena Ciobanu – sursa foto: stiri.botosani.ro

În seara aceasta, la Gala Mentor, unul dintre cele zece premii a mers către o profesoară de matematică care a precizat că predă matematică de 52 de ani. Și am știut că trebuie să scriu despre Diriginta mea.

Am răscolit dulapurile după jurnale și am constatat că, ca orice liceean care se respectă, jurnalele mele din primăvara lui 1989 vorbesc despre salcâmi, bujori și alte iubiri neîmpărtășite. Există ceva context, datele exacte îi propoziții de deschidere: „mâine am olimpiada de chimie” (…), „mă întorceam de la bilogie” (…), „astăzi ne-a dat test la fizică cu manualele pe mese”.

Isoscel nu a fost doar un personaj de film, din Liceenii. Isoscel a existat de-adevăratelea în viața mea. Și.., cu excepția întâlnirii de 20 de ani de la terminarea liceului, eu nu i-am cunoscut și partea caldă pe care o sugerează filmul.

Prof. Elena Ciobanu mi-a fost profesoară de matematică și am fost ultima ei promoție ca dirigintă.… Citeste mai mult

Etichete: ,

Căutătoarea de emoție care conectează

Noiembrie 2014, credit foto: Universitatea Altenativă.

Recunosc că am o teamă de a mă apropia cu seria aceasta de texte de persoane care își îndeplinesc misiunea personală în sectorul public. Magda, Magdalena, este una dintre femeile despre care m-am gândit să scriu de la începuturile provocării.

Iar principalul motiv pentru care am ales să o fac este să o arăt lumii pe măsura căldurii pe care o împrăștie, împletită cu o formă de fermitate și etică a muncii ei de cercetătoare și manager deopotrivă.

Cred că Magda și-ar dori să aibă orologiul minune al lui Hermione Granger și să ducă, într-o iluzie de simultaneitate, două vieți în același timp. Cred că este unul dintre oamenii care are resurse emoționale pentru a o face bine. Mai cred că este posibil ca cele două vieți ale ei să nu vrea să știe una de alta. Și știu sigur că una dintre aceste vieți ar fi profund dedicată învățării, în cele mai diverse și profunde feluri pe care lumea a ajuns să le cunoască.Citeste mai mult

A ales viața.

Cristina, martie 2013, foto Andrei Cojan (care știe să vadă lumina din oameni)

Acum vreun an, în curând se va face, Cristina, care îl reprezenta pe Traian în Consiliului Director al Coaliției, ne-a spus că ea se retrage – urma să aibă ceva mult mai important de făcut.

De-atunci știm despre ea doar ce minunat este în parcul IOR, când se plimbă sau aleargă cu copilul, ce bine funcționează comunitățile de mămici și, indirect, de la cei care l-au văzut direct, că probabil au, ea și soțul ei, cel mai fericit copil din lume – întruparea bucuriei pure. Și, recunosc, aș fi putut fi invidioasă.

Pentru că acum doi ani acestea toate erau doar în plan, am scris, pentru organizații, un proiect comun pe care strădui să îl coordonez. Îmi lipsește prezența ei, dar îmi imaginez că e o iluzie – un proiect pocu este un proiect oricum greu de coordonat, mai ales când finanțatorii modifică semnificativ contextul de implementare prin ajustarea unor condiții ale apelului inițial.… Citeste mai mult