Bilet pentru călătoria către sine

Am citit acum ceva ani un text care vorbea despre faptul că o călătorie încetează să te mai bucure din momentul în care ai urcat în avion. Emoțiile pregătirii, ale planificării nu mai au cum să fie depășite de călătoria în sine. Așteptările pot fi doar confirmate sau confruntate, la modul dur, cu realitatea.

În fiecare zi călătorim către noi, o călătorie pe care nu prea o planificăm, nu-i așa? Acordăm mai multă atenție călătoriei de la vară din Thassos decât drumului nostru interior din anul ce a început… Bun. Asta e. Plecăm la drum. Fără planificare. Însă am putea să luăm în considerare, ca primă manifestare de respect, să ne cumpărăm bilet. Ori a-ți cumpăra bilet pentru călătoria ta către tine înseamnă să fii în primul rând autentic. În capul meu autenticitatea este validată prin interacțiunea cu ceilalți. That it’a a tricky situation

Și uite așa începe greul. Dacă îți iei bilet, costă, te costă.  … Citeste mai mult

Curajul de a împărți cu „necunoscuți” (sau altă perspectivă asupra crowdfundingului)

E o teamă în noi și-o neînțelegere asociată. Sau mai multe.

E o teamă de a lucra împreună nu pentru că nu am vrea sau pentru că nu avem aceleași valori cu cei cu care ar trebui să împărțim un proiect ci pentru că pur și simplu nu știm să lucrăm împreună cu celălalt. Unii dintre noi, mai educați, mai dezvoltați, recunoaștem: “am această afacere/proiect, aș vrea să o impart cu cineva, însă mă cuprinde o mare anxietate, că nu știu cum să fac asta, că am niște bariere peste care nu pot trece, că mă cunosc pe mine și acesta nu e punctul meu tare” (primul sentiment, prima emoție). După care vine furia: “băi, sunt conștientă că nu pot de una singură, nu pot trece peste frică și anxietate și asta mă frustrează și mai tare” (a doua emoție). Iar frica te paralizează. Și blochează energii: în primul rând a ta iar apoi a tuturor celor care văd oportunitatea lor în proiectul tău, dar simt barierele și te lasă să lupți singură.… Citeste mai mult

Etichete: , , ,

O moldoveancă la București

Sunt în drum spre București, în drum spre iubitul meu, în drum spre soțul meu, în drum spre familia mea. În spatele meu rămâne lungul drum al Moldovei. E întuneric și este decembrie 2014. Acum 21 de ani, într-o seară asemănătoare făceam același drum, cu “ia-mă, nene.” Și eram convinsă că unei femei de aproape 23 de ani, care face acest drum de la Suceava până la București, nu i se poate întâmpla nimic.

Eram incoștientă? Prefer să spun curajoasă. Acel curaj pe care ți-l dă doar iubirea. Eram îndrăgostită și mergeam către iubitul meu. La acea vreme lui nu-i era deloc clar dacă mă iubea însă cred că era flatat de determinarea mea. Și cred că bărbaților le place, li se pare interesant, să fie ei trofeul.

Știam la acea vreme extrem de puține lucruri despre bărbați. Acum știu mai multe. Nu mă ajută foarte mult pentru că naivitatea are și ea farmecul ei.… Citeste mai mult

Etichete: , , ,

Din păcate nu toți iertăm IMEDIAT

Să mă ascund. Să mă ascund de mine însămi și de ceea ce fac când mă întunericesc.

Să mă ascund de mine și de copiii mei când uit să fiu mamă și de fapt, dacă aș fi onestă, m-aș întreba: ”Da’ ce-o mai însemna să fiu mamă?”.

Să mă ascund de oamenii care greșesc, măcar primele 30′. Pentru că îmi trece. Și pentru că înțeleg. Și degeaba îmi pare rău mai târziu, pentru cele 30′.

Să mă ascund, sub alte și alte măști când îmi înghit cuvintele pe care le-aș spune. Și nu le spun. Și știu că celălalt le aude. Și astfel vor pluti între noi, nerostite însă spuse cu apăsare, iar și iar. Vor pluti până se vor face prăpastie. Și în ziua aceea nu voi ști clar dacă nu îmi mai place de ea/de el sau nu îmi place din nou de mine. Dar ne vom separa.

Cât de mult trebuie să fii trist ca să te ascunzi asumându-ți riscul să nu vină nimeni să te caute și să rămâi singur?Citeste mai mult

Etichete: ,

Fără risipă de sine

Recunoscătoare bunicului meu dinspre mama. Costache DODOI, născut la 1 septembrie 1909 și decedat la 17 august 1996.  A fost prizonier de război pe frontul de est și a avut două rânduri de copii, unii înainte de război, alții, mai ales fete după. A crescut mari, la casele lor, doar doi băieți. I-a îngropat pe amândoi – am fost martoră, copil fiind, la ambele dureri.

Bunica mea, soția lui, a murit în 1973, când eu eram mică. Bunica a murit tristă că fetele ei nu vor ajunge la casele lor și că nu are cine să le facă zestre. Bunicul nu s-a recăsătorit deși i-a supraviețuit 23 de ani. Și nici nu a adus o altă femeie în casă. Și-a supravegheat ginerii cu toate puterile. Până la finalul vieții cred că a considerat că ei nu sunt la fel de buni ca băieții lui și că oricum au parte de niște neveste harnice și vrednice pe care nu le prea merită.… Citeste mai mult

Etichete: , , , ,