Povestitoarea

La Sibiu plouă și e cenușiu. În apropierea hotelului, ieri, duminică, s-a decopertat o intersecție și o bucată bună de stradă. Până dimineața strada era refăcută, marcată și redată circulației. Traversez Piața Mare, iar orașul răsună de vocile și cuvintele străine ale turiștilor. „Ce are orașul acesta special?”, a fost o întrebare la masa de prânz? O poveste în care crede, aș fi răspuns eu, cu gândul la cea mai dragă povestitoare.

Mi-am pus speranțe și am visat că se poate schimba ceva în educație prin puterea profesorilor din programul Teach for România, citind poveștile Soranei. După o lungă perioadă de timp în care adevărurile dureroase din educație, cele care contează, au fost mai degrabă “ascunse sub preș”, ea a demonstrat că poți onora profesia pe care ți-a ales-o fiind flexibilă la modernizare, remodelare și asumând continuă trudă de îmbunătățire.

Este foarte posibil ca momentul “Decât o revistă” să rămână în istoria presei din România ca un fel de ultimă redută față de tabloidizare.… Citeste mai mult

Eu nu sunt mama ta

Îmi las privirea să colinde pe fereastră. Trenul trece prin platoul Făgărașilor, e soare, iarba este deja mare și promite un cosit spornic pentru gospodari. Munții mai poartă ceva urme de zăpadă, dar platourile verzi din apropiere confirmă că, cel puțin pentru ovăzul de-aproape un metru, se apropie vara treieratului.

Rândurile de cuiburi de cartofi, aliniate perfect de mâna cuiva care a făcut asta repetat zeci de primăveri mă fac să mă întreb cum vor fi locurile acestea peste doar câteva zeci de ani. Vor mai fi locuite? Casele acestea vor mai fi troienite și colindate iarna de Crăciun? Uneori cred că, cu fiecare casă în care mor proprietarii și nimeni nu o mai locuiește, ne abandonăm țara mai profund decât dacă am emigra. Șoselele unei țări sunt ca un sistem circulator: ele duc viața în cele mai îndepărtate cotloane. Și o dată cu viața vin și copiii, școlile, viitorul.

E ca o scrisoare ceea ce vreau să îți scriu, draga mea.… Citeste mai mult

O bunică. Una dintre ele.

O bunică a murit ieri. Undeva în familia mea lărgită. Am vorbit despre moarte. Și întrebarea unuia dintre copii a venit natural:

„- Când știi că ți-a murit copilăria?”

O bunică a murit ieri. Și tu știi că nu mai ești nepoata sau nepotul nimănui.

Mai întâi e vestea. Seacă pentru că de data aceasta moartea a ales să vină brusc.

Peste câteva zile te vei lovi de reflexul de a suna, așa cum o făceai aproape zilnic. Va fi doar un număr de telefon rămas în memorie, la care nu mai răspunde nimeni. O casă care nu mai are viață, care moare și ea, încetul cu încetul.

Pe undeva pe lângă tine este și un părinte care a rămas orfan. Și care se învinovățește că nu a făcut suficient. Ca și cum viața se trăiește la categoria „insuficient”, ca și cum te miri poate pentru prima dată cum mai poți respira când se întâmplă așa ceva.… Citeste mai mult

Fata lui tata

„Fata lui tata” este ceva ce eu nu am fost și nici nu mai am șanse să fiu. Probabil că aceasta este una dintre tristețile vieții mele: să mă desprind de tatăl meu, natural, la adolescență, știți voi, momentul acela simpatic în care ne certăm cu părintele de sex opus. Apoi am și plecat de acasă la facultate și părinții mei s-au despărțit. El s-a îmbolnăvit și a murit destul de tânăr.

Iar eu tânjesc după timpul acela, imaginar, al bătrâneții lui și al înțelepciunii mele.

Însă știu câteva doamne, mai tinere sau mai puține tinere, la care mă pot gândi ca la un personaj colectiv pentru textul meu de astăzi. Mă uit la ele și la cum li se luminează fața povestind despre tații lor, despre amintirile lor comune. Și mă bucură convingerea lor fermă că au fost iubite în copilărie, că tatăl lor nu a avut și nu are niciun regret că sunt fete.… Citeste mai mult

„Prea târziu, la Paris”

„Paradoxe: on appelle „bon vieux temps” celui ou l’on etait jeune[1]

Mai am câteva texte de scris, din seria celor 40. Deja am o listă de femei “alese” mai mare decât cele câteva “locuri”, așa că, fără a mai fi o provocare zilnică, voi continua să scriu, când și când, despre cele care nu se vor regăsi în seria aceasta.

Vremea de afară rezonează cu regretul că poate unele dintre cele care mi-au colindat și mi-au marcat viața nu se regăsesc în textele scrise. Și îmi pare rău. De aceea vă provoc să îmi scrieți și să-mi spuneți că, pentru voi, ar fi important să vedeți cum vă povestesc eu. Nu spun că o voi face acum, dar o voi face cândva, astfel încât să fie menținut elementul de surpriză.

Sunt într-o perioadă de reflecție, provocarea aceasta m-a ajutat, în care mă uit la mine și mă mir de alegerile mele – toate femeile despre care am scris nu seamănă cu mine, au calități pe care eu nu le am.… Citeste mai mult