Mamele care nu mai știu nimic.

Fabi e ocupată și dedicată – grădiniței, apoi școlii, apoi proiectului de redefinire a lor, apoi oamenilor cu care lucrează, părinților pe care îi cultivă. Și, mai ales, copiilor cărora le definește lumea și care, așaaa…, ușor, pe nebăgatelea de seamă, în vreme ce merg dintr-o încăpere în alta, trecând cu mâna peste peretele pe care e lipit ceva mușchi de pământ, sau niște nisip, boabe de fasole.

Și printre toate acestea, e dedicată și Coaliției. Și râde mult, se frăsuie, se străduie să fie cel mai bine, ne îmbracă în bucuria ei. Și-n lumina pe care o vedeți și-n fotografie.

Ea știe foarte, foarte multe lucruri despre educație și despre cum se face un curriculum și despre cum se simt copiii în școală și grădiniță. Și crede în small stepsîn pașii mici pe care îi faci câteodată în afaceri, astfel încât să nu îți pierzi sufletul. Există și mult sens în această filosofie – pașii sunt mici ca ai puilor de om care aleargă desculți pe culoarele grădiniței.Citeste mai mult

„Isoscela mea”

În seara aceasta, la Gala Mentor, unul dintre cele zece premii a mers către o profesoară de matematică care a precizat că predă matematică de 52 de ani. Și am știut că trebuie să scriu despre Diriginta mea.

Am răscolit dulapurile după jurnale și am constatat că, ca orice liceean care se respectă, jurnalele mele din primăvara lui 1989 vorbesc despre salcâmi, bujori și alte iubiri neîmpărtășite. Există ceva context, datele exacte îi propoziții de deschidere: „mâine am olimpiada de chimie” (…), „mă întorceam de la bilogie” (…), „astăzi ne-a dat test la fizică cu manualele pe mese”.

Isoscel nu a fost doar un personaj de film, din Liceenii. Isoscel a existat de-adevăratelea în viața mea. Și.., cu excepția întâlnirii de 20 de ani de la terminarea liceului, eu nu i-am cunoscut și partea caldă pe care o sugerează filmul.

Prof. Elena Ciobanu mi-a fost profesoară de matematică și am fost ultima ei promoție ca dirigintă.… Citeste mai mult

Etichete: ,

Căutătoarea de emoție care conectează

Recunosc că am o teamă de a mă apropia cu seria aceasta de texte de persoane care își îndeplinesc misiunea personală în sectorul public. Magda, Magdalena, este una dintre femeile despre care m-am gândit să scriu de la începuturile provocării.

Iar principalul motiv pentru care am ales să o fac este să o arăt lumii pe măsura căldurii pe care o împrăștie, împletită cu o formă de fermitate și etică a muncii ei de cercetătoare și manager deopotrivă.

Cred că Magda și-ar dori să aibă orologiul minune al lui Hermione Granger și să ducă, într-o iluzie de simultaneitate, două vieți în același timp. Cred că este unul dintre oamenii care are resurse emoționale pentru a o face bine. Mai cred că este posibil ca cele două vieți ale ei să nu vrea să știe una de alta. Și știu sigur că una dintre aceste vieți ar fi profund dedicată învățării, în cele mai diverse și profunde feluri pe care lumea a ajuns să le cunoască.Citeste mai mult

A ales viața.

Acum vreun an, în curând se va face, Cristina, care îl reprezenta pe Traian în Consiliului Director al Coaliției, ne-a spus că ea se retrage – urma să aibă ceva mult mai important de făcut.

De-atunci știm despre ea doar ce minunat este în parcul IOR, când se plimbă sau aleargă cu copilul, ce bine funcționează comunitățile de mămici și, indirect, de la cei care l-au văzut direct, că probabil au, ea și soțul ei, cel mai fericit copil din lume – întruparea bucuriei pure. Și, recunosc, aș fi putut fi invidioasă.

Pentru că acum doi ani acestea toate erau doar în plan, am scris, pentru organizații, un proiect comun pe care strădui să îl coordonez. Îmi lipsește prezența ei, dar îmi imaginez că e o iluzie – un proiect pocu este un proiect oricum greu de coordonat, mai ales când finanțatorii modifică semnificativ contextul de implementare prin ajustarea unor condiții ale apelului inițial.… Citeste mai mult

Lia

Bucureștiul era încă cenușiu în ’95. Nu aveam terase și cafenele cu amestec de boabe special preparat. Cred că abia ce descoperisem mâncarea chinezească în altă parte decât la Minerva. Se deschisese, pentru “hipsterii” acelei perioade, La Motoare, sus, pe Teatrul Național, dar acolo era spațiul pentru răcoarea serilor de vară.

În timpul zilei munceam în Batiștei, la Convenție[1] și mâncam frecvent, o ceafă de porc la gratar, cu sau fără cartofi prăjiți, alături, la un fost restaurant al “gospodăriei” de partid. Cum care partid? Partidul Comunist Român – încă foarte prezent prin clădiri, structuri și oameni, plus aproape toată industria și economia.

Iar eu trecusem prin școala de jurnalism de la CJI – Centrul de Jurnalism Independent cu-o vară-nainte, lucrasem într-o redacție de cotidian 3 luni de zile și-apoi am devenit un fel de asistentă a uneia dintre cele mai cool jurnaliste pe care mi le-aș fi putut dori ca mentor.… Citeste mai mult