Lia

Lia Trandafir în 1995, așa cum continuă să fie în mintea mea (foto: Agerpres)

Bucureștiul era încă cenușiu în ’95. Nu aveam terase și cafenele cu amestec de boabe special preparat. Cred că abia ce descoperisem mâncarea chinezească în altă parte decât la Minerva. Se deschisese, pentru “hipsterii” acelei perioade, La Motoare, sus, pe Teatrul Național, dar acolo era spațiul pentru răcoarea serilor de vară.

În timpul zilei munceam în Batiștei, la Convenție[1] și mâncam frecvent, o ceafă de porc la gratar, cu sau fără cartofi prăjiți, alături, la un fost restaurant al “gospodăriei” de partid. Cum care partid? Partidul Comunist Român – încă foarte prezent prin clădiri, structuri și oameni, plus aproape toată industria și economia.

Iar eu trecusem prin școala de jurnalism de la CJI – Centrul de Jurnalism Independent cu-o vară-nainte, lucrasem într-o redacție de cotidian 3 luni de zile și-apoi am devenit un fel de asistentă a uneia dintre cele mai cool jurnaliste pe care mi le-aș fi putut dori ca mentor.… Citeste mai mult

”It takes two to tango”

It takes two to tango este o expresie intraductibilă. Sugerează un ”ceva” în care sunt implicate minim două persoane, adică o pereche care este inseparabil conectată. Căci tangoul este dansul care cere celor doi mișcări câteodată în tandem iar altă dată în opoziție. Înțelesul a fost extins la a include orice situație în care este nevoie, prin definiție, de doi parteneri.

Am început astfel pentru că cea care m-a dus cu gândul la această expresie este o femeie, pasionată de tango, căreia nu îi voi da numele, din respect pentru cum cred că gândea odată, atunci când eram mai apropiate. Adică am lucrat sau eram des împreună, într-o gașcă de patru, până acum câțiva ani, când interesele personale s-au diversificat și rutina întâlnirilor trimestriale nu a mai adus suficientă valoare. Da, eram patru dar, ce-i drept, nu chiar atât de autentice și dezinhibate ca în ”sex and the city”… Pentru că nu am crescut și nu ne-am educat să fim astfel.… Citeste mai mult

Tincuța

Tincuța Apăteanu

Ar fi trebuit să fie Președinta. De fapt, potrivit documentelor, ea este prima Președintă a Federației Coaliția pentru Educație, la ea ne-am gândit și ea a primit susținere în septembrie 2014, la Moeciu, când s-a scris Actul Constitutiv al Federației. Energia începuturilor și, mai ales, discontinuitățile antrenate de necesara aliniere a părților este probabil să fi îi fi generat ei întrebări și nevoi dificil de armonizat astfel încât, în martie 2015, ne-a spus că ea se retrage, de tot, inclusiv cu organizația membră.

Eu mă despart greu de oameni și proiecte – accept plecările lor, înțeleg că atunci când apare o astfel de decizie este unilaterală și nu o pot eu influența. Dar, emoțional, le gestionez ca pe ceea ce sunt de cele mai multe ori: o pierdere. Întotdeauna cineva care pleacă ia ceva din tine cu el – amintirile unui timp care a fost și nu se va mai întoarce, momentele de tensiune sau celebrare, ajustarea de după, unii la alții.… Citeste mai mult

Un vals care durează o viață

Despre Măriuca Talpeș și povestea ei, într-o zi se va scrie o carte. Și va avea multe capitole, câte unul pentru fiecare rol social pe care se străduie să îl construiască cât mai bine.

Cea mai mare nedreptate pe care cred că i-aș putea-o face ar fi să scriu despre ea din perspectiva de fiică, sau soție sau mamă. Toate aceste roluri o definesc, contribuie la cine este ea astăzi, dar a muncit enorm pentru a avea performanță în îndeplinirea lor și ea nu este doar suma acestor roluri.

Mie îmi place Măriuca pentru pasiunea pe care o pune în a schimba ceva în educația din România. Ceva ce este potrivit cu ceea ce este și ceea ce simte ea, dar alegând, perseverentă să contribuie.

Nu știu povestea Galei Merito, am realizat în timp ce scriam că nu știu cum a început. Știu, am auzit toate cârcotelile, că profesorii sunt mai degrabă din colegii centenare, că printre ei sunt autori de manual Intuitext, pe care le editează ea, că nu sunt suficienți profesori de… sau de….… Citeste mai mult

Femei care sunt Lumină

Mariana Arnautu la Conferinta „Bune practici în educația celor vulnerabili”, organizată de Asociația C4C Communication for Community, 23/24 octombrie 2015

Unele dintre muzele mele s-au așteptat să scriu despre ele. Altele nu.

Unele dintre muzele mele sunt în apropierea mea, familie, colaboratori și tot așa. Altele nu. Majoritatea dintre ele sunt însă reprezentantele unui grup mai mare de femei, care au atribute asemănătoare.

Eu sunt cea privilegiată că le cunosc și că pot să îmi traduc, într-o învățătură valoroasă pentru mine, ceea ce înțeleg din felul lor de a fi.

Câteodată ezit să scriu explicit pentru că, uitându-mă, cu ochii mei, la ceea ce văd în jurul lor, mă gândesc că s-ar putea să nu li potrivească gestul meu. Sunt convinsă că voi rata poate, în interiorul celor 40 de zile, femei importante pentru mine. Recunosc că mă risc și îmi păstrez privilegiul de a mai scrie astfel de texte și mai spun că niciuna dintre ele nu a fost avertizată dinainte…

Cum nici Mariana nu a fost.… Citeste mai mult

Etichete: , ,