Final. Final?

Povestea provocării se oprește aici.

”Hristos S-a Înălțat!” și-au spus astăzi ortodocșii din România. Și așa am făcut și eu la cel dintâi telefon al dimineții, cu mama mea. Am mărturisit bucuria unei închideri. Ca și cum mi-am luat un canon: să fiu atentă la mine și gândurile mele, într-un exercițiu de voință și disciplină dus cu mine patruzeci de zile. Nu a fost Camino, nu a fost India, nu a fost o lungă vacanță. Pentru că am vrut să pot să duc truda zilelor obișnuite cu gândul că, în fiecare zi, pot construi momentul care să mă hrănească.

Am scris. Am fost inspirată de întâmplările zilei. Am scris ca-ntr-o asumare – am vrut să văd dacă pot să fiu, în fiecare zi, prezentă în viața mea, într-o formă de recunoștință adevărată – lipsită de ego și așteptări. Am fost la birou, am fost plecată din București, mi-am sărbătorit soțul și puiul mic, ne-am mutat cu biroul la c4c, am continuat să pun timp în Coaliție.… Citeste mai mult

O familie numeroasă

Astăzi dimineața m-am întors de la Sibiu. Eram în tren și am încercat să scriu încă un text, m-ar fi ajutat în dinamica săptămânii.

Și am avut brusc conștiența realității că din portretele mele, deși au fost pe listă, lipsesc femei care încă poarta grija unor copii care sunt deja mari, sau care au trecut prin experiența ca cel puțin unul dintre copii să plece din țară sau să aibă o poveste specială și să nu îl poată ajuta așa cum și-ar dori, de fapt. Mirela, de exemplu, tu ești în prima categorie, căci am vrut să echilibrez povestea Corinei în rotundul Teach din care tu faci parte de la începuturi. Dar mi-ai spus la ultima întâlnire despre decizia de plecare a încă unui copil. Și am luat-o cu mine ca să o port și să rezoneze cu vremurile pe care le trăim ca mame.

Cât despre poveștile femeilor care nu își pot ajuta copiii, din motive de boală sau de alegeri pe care aceștia trebuie să și le ducă personal – ambele reprezentări ale neputințelor noastre ca părinți, în perioada aceasta mi-e greu să le port pe ale mele, darmite pe ale lor.… Citeste mai mult

Povestitoarea

La Sibiu plouă și e cenușiu. În apropierea hotelului, ieri, duminică, s-a decopertat o intersecție și o bucată bună de stradă. Până dimineața strada era refăcută, marcată și redată circulației. Traversez Piața Mare, iar orașul răsună de vocile și cuvintele străine ale turiștilor. „Ce are orașul acesta special?”, a fost o întrebare la masa de prânz? O poveste în care crede, aș fi răspuns eu, cu gândul la cea mai dragă povestitoare.

Mi-am pus speranțe și am visat că se poate schimba ceva în educație prin puterea profesorilor din programul Teach for România, citind poveștile Soranei. După o lungă perioadă de timp în care adevărurile dureroase din educație, cele care contează, au fost mai degrabă “ascunse sub preș”, ea a demonstrat că poți onora profesia pe care ți-a ales-o fiind flexibilă la modernizare, remodelare și asumând continuă trudă de îmbunătățire.

Este foarte posibil ca momentul “Decât o revistă” să rămână în istoria presei din România ca un fel de ultimă redută față de tabloidizare.… Citeste mai mult

Eu nu sunt mama ta

Îmi las privirea să colinde pe fereastră. Trenul trece prin platoul Făgărașilor, e soare, iarba este deja mare și promite un cosit spornic pentru gospodari. Munții mai poartă ceva urme de zăpadă, dar platourile verzi din apropiere confirmă că, cel puțin pentru ovăzul de-aproape un metru, se apropie vara treieratului.

Rândurile de cuiburi de cartofi, aliniate perfect de mâna cuiva care a făcut asta repetat zeci de primăveri mă fac să mă întreb cum vor fi locurile acestea peste doar câteva zeci de ani. Vor mai fi locuite? Casele acestea vor mai fi troienite și colindate iarna de Crăciun? Uneori cred că, cu fiecare casă în care mor proprietarii și nimeni nu o mai locuiește, ne abandonăm țara mai profund decât dacă am emigra. Șoselele unei țări sunt ca un sistem circulator: ele duc viața în cele mai îndepărtate cotloane. Și o dată cu viața vin și copiii, școlile, viitorul.

E ca o scrisoare ceea ce vreau să îți scriu, draga mea.… Citeste mai mult