“Profesoara de română”

.. căldura merge bine cu fermitatea și siguranța că știi ce li se potrivește elevilor tăi și poți să le oferi…

Eu însămi ar fi trebuit să fiu profesoară de română, de limba și literatura română. Dar pe de o parte m-am îndrăgostit (altă poveste) și, pe de altă parte, am trăit confuzia dintre a avea și a fi, cu scuza vremurilor grele, din punct de vedere economic și financiar – am scris deja în povestea 3/40 despre alegerile tinereții.

Întâmplarea a făcut însă să cunosc, să am în apropiere, câteva profesoare excepționale: Doina, Elena, Otilia, Ioana, Carmen, Monica, Dana și încă mai multe ale căror prenume poate l-am uitat. Au un fel anume acești profesori, aceste profesoare, care se ocupă de cuvinte, de alcătuirea lor în texte.

Dacă aș fi rămas profesoară mi-ar fi plăcut peste ani să am integritatea și verticalitatea uneia dintre profesoarele copiilor mei. Este “cea mai profesoară” – nu intră în jocurile de putere, nu se combină cu oameni de calitate îndoielnică, este cu desăvârșire dedicată copiilor ei, elevilor ei, mici sau mari. Ba chiar cred că este prima profesoară pe care am auzit-o anunțând părinții, la prima ședință, că “ea nu face meditații cu elevii cărora le predă la clasă. Niciodată.” Și era în urmă cu mulți ani…

“Ce are ea și nu am eu?” Claritate, completată de prezență de moment: ea este modelul meu de profesor care impune părinților, prin atitudine, oprirea la ușa clasei. Ca și cum ar spune, fără cuvinte: “poate că sunt o mână de om, dar aici este teritoriul meu și vă rog să aveți încredere că știu ce am de făcut.”

Nu pot spune că o cunosc, că suntem prietene. Dar cred că relația dintre un părinte și un profesor începe și rămâne în cadrul de respect pentru profesia celuilalt. Am văzut-o, ne-am văzut în contexte complicate, uneori dramatice, ca așa au fost timpurile. Și a fost impecabilă de fiecare dată.

“Profesoara de română” este cea care m-a învățat cum e să fii părinte și să venerezi un profesor care simți că știe ce are de făcut, despre care ești convinsă că îi pasă de copilul tău. Care nu a spus niciodată “nu” unei cereri politicoase și justificate.

Recunosc, am fost sedusă și îi sunt recunoscătoare. Am știut că o voi respecta „pe viață”, acum mai bine de patru ani, în seara în care am auzit-o spunând unor părinți panicați de examenul ce urma: “copiii dumneavoastră sunt minunați. Reușim să facem la ore tot ceea ce le este necesar. Și suplimentar. Și suplimentar la suplimentar. Pentru că ei sunt foaaarte buni și le face placere. Vă asigur că nu au nevoie de meditații. Vă rog, încurajați-i mai mult și nu puneți presiune, unii dintre ei sunt foarte obosiți.”

***

Profesori ca ea și ca alții, poate mulți, poate puțini, îmi întăresc credința că o școală este atât de bună pe cât sunt profesorii care intră în clase. De aici direcția dedicată de Federația Coaliția pentru Educație formării profesionale, inițiale și continue, selecției la intrare, grijii față de cariera didactică. Copiii noștri ar trebui să învețe de la cei mai buni profesori.

București, 12 aprilie 2018, 5/40

 “Profesoara de română”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *