Răbdarea în educație

La final de an 2016, înainte de alegeri, îmi asum public credința că demersul #RomâniaEducată ar putea să fie o soluție, ar trebui să fie o soluție, avem nevoie să fie o soluție. Cu cât vom fi mai mulți care vom crede aceasta, cu atât vom avea șanse mai mari, toți, să reușim.

De mai bine de un an și jumătate, plus trei miniștri, am înțeles că dezvoltarea nu poate să depindă de persoane, ar fi bine să fie asumată de instituții. Dacă acesta este demersul Administrației Prezidențiale pentru cei 100 de ani ai României Mari, indiferent de persoane și partide politice, așteptarea mea de cetățean este ca ministerul educației, prin toți oamenii săi (servicii și direcții) să găsească linie și sens să susțină consistent procesul de transformare. Sincer, pe mine, nici ca activist, nici ca cetățean, nici ca părinte, nu mă ajută să aud repetat: ”mult zgomot pentru nimic”, ”pleacă aștia și vin ceilalți și ne întorc înapoi”, ”X, demnitar, habar nu are cum este la ”firu’ ierbii””, “eu nu mai am oricum nicio speranță, particip la comisiile acestea ca să nu îmi pară rău că nu am făcut-o, dar este timp pierdut”.

Joi – vineri – sâmbătă au însemnat pentru mine trei zile de trecere prin tot sistemul – de la participarea la susținerea unei teze de doctorat muncite, o întâlnire despre așteptările de la sistemul de educație ale mediul de afaceri din România, până la un proces de interogare și agregare a viziunii de țară, proces coordonat de Departamentul Educație din Administrația Prezidențială. Peste 8.000 de chestionare și șapte dezbateri regionale organizate anul acesta, în cadrul consultării din proiectul România Educată, au oferit material consistent pentru planificarea unui viitor posibil – cu măsuri fezabile și cu suficient impact. Acest text nu este un text de măgulire a cuiva, ci un mesaj de recunoaștere a efortului, a abordării, a răbdării – căci în educație lucrurile bune vin în timp.

Ne-am asumat public, de la începuturi, la Coaliția pentru Educație că nu suntem și nici nu vom fi stăpânii adevărului absolut. Tentația de a fi experți este mare, însă alegerea a fost aceea de a fi activiști, pentru schimbare, pentru educație. În ultimele șase luni am spus și am documentat: fără profesori de calitate, antrenați în formarea inițială ca buni experți și manageri ai proceselor de educație, orice altă componentă de reformă nu creează impactul așteptat. Că nu are cu cine…

Legea 1/2011 este o lege bună, a fost o lege ”rotundă”, avea în spate o viziune, aborda majoritatea dimensiunilor de sistem. Faptul că nu a generat impactul planificat înseamnă că în ADN-ul ei ceva nu a fost bine construit sau decupat. Fiecare intervenție asupra ei a fost ca un atac adus trunchiului unui copac puternic și suficient de bătrân. Dacă mâine am spune că Legea a fost perfectă și este nevoie doar să ne întoarcem la ea in integrum, rănile și efectele nu s-ar șterge peste noapte. Nerespectarea ei, modificarea repetată cu OUG, au ținut blocate modernizările de procese, sau le-au dat înapoi. Aceste modificări au fost însă justificate prin alinierea cu majoritatea de status-quo sau, cel puțin, cu mintea celor care aveau altă reprezentare despre realitate și erau în poziția de decidenți.

În realitatea mea, indiferent de votul din 11 decembrie, pot alege să pun energie în fiecare zi astfel încât să pariez pe ideile bune și pe intențiile bune ale majorității cadrelor didactice și ale majorității părinților. Cred că bucuria de care avem nevoie pentru ca școala să devină o comunitate de învățare nu se poate hrăni sănătos din dezamăgire și frustrare. Doar bucuria și prestigiul pentru cariera didactică, pentru școală, pentru alegerea oricărei filiere de dezvoltare profesională, funcționează ca neurotransmițători, facilitează ”starea de bine”, astfel încât fiecare copil să devină rezilient și să aibă succes indiferent de mediul și condiția în care s-a născut sau trăiește.
Într-un fel, bucuria se învață în familie, ca și realitatea, însă ambele se consolidează în școală.

habemus-invatamant-secundar-gandit

 

 

Textul îmi aparține – am fost inspirată de colegii mei din panelul pe învățământul secundar superior.
Asocierea cu fotografia îi aparține lui Robert Santa, unul dintre cei mai pasionați tineri cercetători pe care îi cunosc. Preocupat de educație și demografie.

 Răbdarea în educație

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *