Astăzi scriu despre Simona (David) Crisbășanu. Și ultimii mei trei ani cu ea…

În fapt ne-am intersectat acum mulți, mulți ani, la o conferință de coaching, a celor patru școli care funcționau pe atunci în România. Ea era încă la Adevărul, a fost un fel de șefă la marketing, cred. Pe vremea aceea deja se uita cu atenție la educație și posibilitatea de a interveni. Nu s-a legat nimic atunci între noi două. Dar ea s-a apucat, voinicește, de Zburd – educație prin coaching.

Abia prin 2014 cred că a reușit să mă ”combine”, în contextul întâlnirilor de comunitate Restart în educație. Lucrurile au culminat cu tabăra de la Moeciu, unde lumea din educație, cea bună 😉 își planificase să lucreze pe statutul și actul constitutiv al Coaliției pentru Educație. Acolo s-a stabilit forma de federație și structura de membri formată exclusiv din persoane juridice – ong-uri. Vă spun toate acestea ca să știți cine e ”nașa” mea în proiectul Coaliției, în condițiile în care eu nu eram din grupul care visa de ani buni la acest proiect de coalizare.

***

La finalul lunii martie a.c., a fost Adunarea Generală a Coaliției, ediția de primăvară. Simona s-a retras din Consiliul Director, considerând că partea ei de contribuție s-a isprăvit. Polenizase.

Căci, mai în glumă sau mai serios, i-am spus de mai multe ori că nu întâmplător asociația prin care derulează proiecte în educație se numește Asociația ROI. Aceasta este pentru mine una dintre cele mai frumoase imagini cu Simona: ca o albină, călătorind cu zor, acolo unde este nevoie de ea, pentru a face să se întâmple ROD. Nimeni nu se poate supăra pe albine, toți avem nevoie de ele.

În anii ce au urmat am reușit să facem un tandem simpatic pe partea de comunicare a Coaliției – am circulat documentele de poziție și comunicatele, rostogolindu-le între noi, fie noapte, zi, duminică sau zile de sărbătoare. Simona are un simț special al lui ”acum e momentul” și un accent permanent de ”ntz, ntz, asta nu face știre”. Plus că, atunci când este vorba despre colaborări, parteneriate, ea este drăguță, iar eu afurisită. Mi-a plăcut teribil cum le-a vrăjit ea pe fetele de la birou (C4C), reșind să obțină de la ele lucruri pe care eu ”nu aveam obraz” să le solicit (că mi se părea prea mult sau prea nepotrivit într-o zi de sâmbătă, de exemplu).

Raționalității mele, sau orientării către soluții practice, Simona îi opune permanent ”soluția miraculoasă”:

• ”Da’… hai să generăm noi, cumva, să primim resursele necesare, să fim plătite pentru ceea ce facem la Coaliție, să vină voluntar către noi ceea ce ne este necesar.”

Credința ei în ”soluția miraculoasă” și credința mea că ”banii urmează performanța” au contribuit, deși nu s-ar spune din afară, la rezultatele obținute de Coaliție până acum. Cu regretul că încă nu a fost plătită pentru ceea ce a muncit la Coaliție. (Simona, ai de primit!)

Simona m-a învățat pe mine și a adus aceasta ca practică curentă în Coaliție, rostul celebrării. Momentul acela de respiro în care ne uităm unii la alții și ne apreciem pentru ceea ce am reușit împreună. Personal nu sunt deloc petrecăreață (prietenii pot depune mărturie). Nu știu, spre rușinea mea, dacă ea este. Dar celebrarea nu este despre a petrece, ci despre a vedea – lumina din toți, împreună. Pentru ea și această practică vom înființa, probabil, o poziție de responsabil cu celebrarea în echipa Coaliției. Și va fi a ei pe viață, sau, cel puțin atâta vreme cât va dori.

***

Simona este cea mai curajoasă mama pe care o cunosc.

Toată determinarea ei și energia pe care știe a o pune în a face lucruri s-a concretizat, magistral, în proiectul de adopție. Am asistat ca martor apropiat la tot procesul, de la pregătire, dosar, acte, documente etc. Și întrebările, frământările, oboseala primul an. Acum câteva săptămîni, într-o sâmbătă după-amiază dintr-un martie aglomerat, am ajuns la ei acasă, la Urlați, pentru un pahar de vin și o strângere în brațe. Pentru că și premiantele au voie să accepte că le este greu. Am fost inspirată, spontană – mărturia realității că mi-am însușit lecția importanței celebrării trudei, rezultatului, determinării.

Simona va spune și personal povestea adopției celor doi copii, frate și soră, sâmbăta aceasta la Ploiești.

Dar nu putea lipsi din seria mea de #40depovesti, #40defemei. Se cuvenea să îi celebrez curajul și perseverența. Și să îi spun că am fost onorată că m-a ales să îi dau una dintre cele două recomandări pentru dosarul de adopție:

”Simona este o persoană care a investit mult timp în ultima vreme pentru dezvoltarea ei personală, are un simț deosebit al echilibrului între efort și recompensă pozitivă. În proiectele noastre pune multă pasiune, mai ales atunci când interacționează direct cu copii și este dedicată celor vulnerabili. Ceea ce cred eu că este valoros este sistemul ei de valori și căutarea neobosită a ceea ce este esențial pentru ea și pentru cei din jur, pentru a crește fericiți și fără condiționări negative. Recomandarea mea ține cont inclusiv de relația pe care o are cu soțul ei, relație în care este atentă la nevoile ambilor parteneri și la proiectele și dezvoltare lor personală diferențiată.

Am încredere că Simona va căuta neobosită cele mai potrivite soluții astfel încât să protejeze mereu interesul superior al copilului și consider că această recomandare este pe deplin meritată și este omul bun care merită o astfel de șansă.”

Așa am scris acum aproape doi ani, aș scrie la fel, căci Simona rămâne unul dintre puținii adulți care își respectă nevoia de joacă, de ”fun”, de bucurie.

Și puține femei știu să confirme și să-și confirme alegerile așa cum o face ea.

Mulțumesc, draga mea.

București, 11 aprilie 2018, 4/40

 

 Simonei nu-i poți spune ”nu”.